Calea, Adevărul și Viața / Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor

Pocăinţa este şi trebuie să fie, pentru creştini, atât începutul cât şi sfârşitul vieţii în Hristos. De aceea, Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul a pro­po­văduit începutul vieţii în Hristos, zicând² „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Îm­părăţia cerurilor” (Matei 3,2). Aceste cuvinte le-a rostit şi Însuşi Mântuitorul Hristos atunci când şi-a început propo­văduirea învăţăturii Sale.
Dar ce este pocăinţa? Trebuie înţeleasă ca o trecere de la o confesiune la alta, considerându-ne apoi ca îndreptaţi sau chiar mântuiţi? Nicidecum. Pocăinţa trebuie înţeleasă ca o transformare interioa­ră a omului, care să te conducă la înde­păr­tarea de rău şi la facerea binelui, care să te determine să urăşti păcatul şi să iubeşti virtutea. Cu alte cuvinte, să ajungi să faci doar ceea ce este bineplăcut înaintea lui Dumnezeu. Ori, aceasta se poate înfăptui indiferent în ce confesiune te afli.
Pocăinţa începe în momentul în care te osândeşti pe tine însuţi pentru greşelile făcute înaintea lui Dumnezeu şi cauţi scăpare la El printr-o inimă smerită, socotindu-te a fi nevrednic de a fi numărat cu fiii Săi, după cum a spus şi fiul risipitor pocăindu-se² „Doamne, nu sunt vrednic să fiu numit fiul tău, fă-mă şi pe mine ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15,19).
Pentru aceasta şi Înaintemergătorul Domnului a pus Împărăţia cerurilor în centrul atenţiei, mărturisind-o pe ea că este aproape, ca prin mărimea dumne­zeieştii Împărăţii să se socotească ne­vrednici şi să se osândească pe ei înşişi, ceea ce şi devine începutul mântuirii tuturor şi punctul de plecare al în­toarcerii către Dumnezeu.
Însă, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului nu numai că ne conduce la începutul pocăinţei, care este lepădarea de rele şi inima smerită, dar cere şi roade vrednice de pocăinţă. Care sunt acestea? Mai întâi mărturisirea pe care cei care veneau la el o făceau atunci² „căci v­e­neau şi se botezau în Iordan, mărtu­ri­sindu-şi păcatele lor” (Matei 3,6). Apoi, dreptatea şi milostenia, dreapta soco­tea­lă, dragostea, adevărul, zicând către aceş­tia „nimic să nu faceţi fără de rân­duială” şi „Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept” (Luca 3,14), iar „Cel ce are două haine, să dea celui ce nu are şi cel care are bucate să facă asemenea” (Luca 3,11).

Pentru a întări adevărul că începutul mântuirii este smerenia, Sfântul Ioan Botezătorul a mai spus că „Orice vale se va umple şi orice munte sau deal se va pleca” (Luca 3,5). Ce vrea să spună prin umplerea văilor şi plecarea munţilor? Ceea ce Însuşi Mântuitorul spune limpede că „cel ce se va înălţa pe sine se va smeri, şi cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” şi „căile cele strâmbe se vor face drepte şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu”.