Calea, adevărul și viața. Patimile și libertatea

În urmă cu două săptămâni, ci­tându-l pe Sfântul Teofan Zăvo­râtul, am scos în evidență două trăsături ale interiorului nostru: împrăștierea minții și grija de multe. Din păcate, înlăuntrul nostru se petrec și alte lucruri mult dăunătoare.
Dacă privim și mai adânc, vom vedea înăuntru un rob legat de mâini și de picioare, tras încolo și încoace împotriva voii sale, dar care, în amăgirea de sine, visează totuși că se bucură de libertate deplină. Lanțurile acestui rob sunt alcătuite din împătimirile față de feluritele persoane și lucruri care îl înconjoară, de care ne doare să ne despărțim singuri (cel mai actual exemplu: telefonul), precum și când ni le răpesc alții. Pasărea din colivie, măcar că zboară și umblă, n-o poate face dincolo de hotarele coliviei. Tot așa, și împătimirile lasă sufletului libertatea de a face ce vrea atâta timp cât nu se atinge de obiectele lor, iar dacă se atinge de obiectele lor, sufletul nu mai are deloc stăpânire de sine și, cu cât sunt mai multe împătimiri, cu atât este mai mic cercul libertății. Cineva este câteodată legat cu totul și nu poate să se miște în nicio parte fără să-și pricinuiască durere în alta. Puneți aceasta ca cea de-a treia trăsătură a stării noastră lăun­trice: împătimirea. Însușirea dia­­metral opusă ei, pe care o găsim la sfinți, este lepădarea de toate, libertatea inimii, nea­târ­narea lăuntrică. Între ele, mij­locul e alcătuit de osteneala slobozirii inimii de împătimiri.
„Împrăștierea minții, grija de multe și împătimirea - și încă nu este totul. Deși ele lucrează înăuntrul nostru, totuși plutesc încă la suprafața inimii. Așadar, să pătrundem și mai adânc spre inimă cu luarea noastră aminte și să tragem cu urechea: ce se întâmplă acolo? Ca să vă fie mai ușor, iată următoarea com­pa­rație: drumețind prin munți, cineva vede o peșteră a cărei intrare este acoperită de iarbă. Înăuntrul peșterii este beznă. Stând și ascultând, aude acolo șuierat de șerpi, răgete și scrâș­nete de fiare sălbatice: iată zugrăvită aici inima noastră. Vi s-a întâmplat vreodată să obser­vați mișcările ei? Încercați să faceți asta măcar puțină vreme și vedeți ce se întâmplă acolo: ați avut neplăceri - v-ați supărat; ați suferit nereu­șită - v-ați întristat; v-a picat un vrăj­maș în gheare - v-ați aprins de pofta răzbunării; ați văzut pe cineva cu care sunteți de-o seamă ocupând un post mai înalt decât al vostru ați început să invidiați; v-ați gândit la cali­tățile voastre - v-ați îmbol­năvit de trufie și de dispreț față de aproapele. Iar atunci dorința de a plăcea oamenilor, slava de­șartă, pofta, iubirea de plăceri, lenea, ura și celelalte lovesc inima rând pe rând într-un răstimp de numai câteva clipe. Toate acestea ies din inimă și tot în inimă se întorc. Când se aprinde o patimă e ca și cum un șarpe ar ieși din inimă și, întorcându-se asupra ei, ar răni-o cu colții săi. Doare și când șarpele se târăște afară, doare și când mușcă… Mușcând inima, se hră­nește cu sângele ei și se îngrașă; îngrășându-se, devine mai otrăvitor, mai rău, tirani­zând și mai mult inima în care trăiește. Așa se întâmplă nu numai cu o patimă, ci cu toate - iar patimile nu trăiesc niciodată singure, ci totdeauna toate împreună, îmbrâncindu-se, dar niciodată ni­micindu-se una pe alta. Așa este inima omului care slujește păcatului, oricine ar fi el. Dim­potrivă, inima sfinților e liberă de patimi, altfel spus împodobită cu nepătimirea. La mijloc se află cei care se luptă cu patimile și cu poftele sub stindardul Domnului, al Judecă­to­rului luptei duhovni­cești, înarmați cu toate armele Lui.

Ei, ce ziceți? S-a mai subțiat
bez­na care acoperă lăuntrul nostru? Și, dacă s-a subțiat, spre bu­­cu­rie s-a subțiat ori spre amă­­­ră­­ciu­ne? Vai celor împrăș­tiați, robiți grijii de multe, legați de cele simțite și sfâșiați de patimi!... Dimpotrivă, fericite sufletele cu luare-aminte la sine, care se odihnesc în Dumnezeu, care s-au rupt de toate și au curățit inima lor de patimi! Binecuvântate sunt și ostenelile celor care, lăsând pier­za­rea celor dintâi, năzuiesc să urce la fericirea celor de-al doilea!”

(Sfântul Teofan Zăvorâtul - Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor)