Calea, adevărul și viața. O caracteristică a slujbelor Bisericii – transpunerea trecutului în prezent

La pomenirea diferitelor evenimente din viața lui Hristos, foarte des, dacă nu cumva aproape întotdeauna, Biserica transpune trecutul în prezent. Astfel, în ziua Nașterii Domnului cântăm: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște…”; luni, în săptămâna a șasea a Postului Mare, spunem: „Astăzi, umblând Hristos pe lângă Iordan, I s-a arătat boala lui Lazăr…”; în Duminica Floriilor: „Astăzi vine la Ierusalim…”; iar, în Vinerea Patimilor: „Astăzi stă înaintea lui Pilat…”.
Întrebarea ce se poate pune este: Care este înțelesul acestei transpuneri, care este semnificația acestui astăzi liturgic? O mare ma­joritate a credincioșilor înțe­lege, probabil, că este vorba de o metaforă retorică, o figură de stil în vorbire.
De obicei, modul nostru modern de abordare a cultului este fie rațional, fie sentimental.
Abordarea rațională constă în reducerea prăznuirii liturgice la idei, fiind înrădăcinată în acea teo­logie „occidentalizată” care s-a dezvoltat și în Răsăritul ortodox după sfârșitul perioadei patristice și pentru care cultul este în cel mai fericit caz o zonă palpabilă pentru definiții și afirmații pur intelectuale. Ceea ce în cult nu poate fi redus la un adevăr intelectual, fiind etichetat ca ceva ce nu trebuie luat în serios. Și, chiar dacă este evident că evenimentul prăznuit de către Biserică aparține trecutului, liturgicului astăzi nu i se dă niciun înțeles serios.
În ce privește abordarea sentimentală, ea este rezultatul unei pietăți individualiste și egocentriste. Pentru acest fel de pietate, cultul reprezintă, înainte de orice altceva, un cadru util pentru rugăciunea particulară, un cadru al cărui scop este de a ne „încălzi” inima și de a o întoarce către Dumnezeu. Conținutul și înțe­le­sul slujbelor, al textelor, al rânduielilor și actelor liturgice devenind aici de o importanță secundară.
Datorită acestor două moduri de abordare, este foarte dificil astăzi să arătăm că adevăratul cult al Bisericii nu poate fi redus nici la „idei”, nici la „rugăciune”. Nu putem prăznui idei! Iar cât pri­vește rugăciunea particulară, stă scris în Evanghelie că, atunci când vrem să ne rugăm, să închidem ușa cămării noastre și să intrăm acolo într-o comuniune harică personală cu Dumnezeu (Matei 6,6).
Adevărata prăznuire implică atât un eveniment, cât și reacția obștească la acesta. Iar miracolul natural al acestei prăznuiri este exact acela că depășește, chiar dacă numai pentru o vreme, nivelul ideilor și pe acela al individualismului.
Se poate spune fără exagerare că întreaga viață a Bisericii este o continuă comemorare și aducere-aminte. La sfârșitul fiecărei sluj­be ne referim la sfinți „a căror po­menire o săvârșim”, însă, înainte de toate pomenirile, Biserica este aducerea-aminte de Hristos.

Biserica este mai întâi de toate darul și puterea acelei amintiri care transformă faptele trecutului în evenimente veșnic pline de înțeles. Prăznuirea liturgică este astfel o reintrare a Bisericii în eveniment, iar aceasta nu înseamnă pur și simplu „ideea” acestuia, ci este bucuria sau tristețea lui, realitatea vie și concretă a sa, este o actualizare mult folositoare sufletelor noastre, întrucât pentru noi și cu noi toți acestea se săvârșesc astăzi.
Prăznuirea acestui astăzi al Bisericii este vremea când un fapt istoric devine eveniment pentru noi, pentru mine, o putere în viața mea, o aducere-aminte, o bucurie.