Calea, Adevărul şi Viaţa / Nu există post fără postire

Primul cuvânt al lui Hristos când a început să propovăduiască a fost: „Pocăiţi-vă!”(Matei IV, 17). Dar ce este pocăinţa ? În graba vieţii noastre cotidiene nu avem timp să ne gândim la aceasta ci, pur şi simplu, socotim că tot ce avem de făcut de-a lungul perioadei Postului este să ne abţinem de la consumarea anumitor mâncăruri, să renunţăm la „distracţii”, să ne spovedim, să luăm dezlegare de la duhovnic, să primim (o dată în tot anul!) Sfânta Împărtăşanie, iar apoi să ne considerăm în perfectă „rânduială” până anul viitor.

Prin cele arătate până aici, se pare că mulţi oameni, astăzi, fie nu iau în serios postirea, iar dacă o fac, înţeleg greşit scopurile sale duhovniceşti. Aşadar, trebuie mai întâi să încercăm să înţelegem învăţătura Bisericii referitoare la postire şi apoi să ne întrebăm : Cum putem aplica această învăţătură în viaţa noastră?

Postirea sau abstinenţa de la mâncare nu este exclusiv o practică creştină. Ea a existat şi încă există în alte religii sau chiar în afara vreunei religii, ca, de exemplu, în anumite terapii specifice. De aceea, este foarte important să discernem conţinutul creştin al postirii. Mai întâi ni se dezvăluie în interdependenţa dintre două evenimente pe care le găsim în Sfânta Scriptură: unul se află la începutul Vechiului Testament, iar celălalt la începutul Noului Testament. Primul eveniment este „întreruperea postului” de către Adam în Rai, când ni se dezvăluie păcatul originar al omului, iar al doilea eveniment este Hristos, Noul Adam, care începe cu postirea. Adam a fost ispitit şi a cedat ispitei; Hristos a fost ispitit, dar El a biruit acea ispită. Consecinţa căderii lui Adam este izgonirea din Rai şi moartea.

Roadele biruinţei lui Hristos sunt călcarea morţii şi reîntoarcerea noastră în Rai. Astfel, este destul de limpede că din această perspectivă postirea ni se descoperă ca ceva hotărâtor prin importanţa sa. Ea nu este o simplă „obligaţie”, un obicei ; ea este legată de taina intimă a vieţii şi morţii, a mântuirii şi a osândirii. În învăţătura creştină, păcatul nu este numai încălcarea unei rânduieli ce duce la osândă, este întotdeauna o mutilare a vieţii pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

În concluzie, este nevoie să ne reîntoarcem la adevăratul post, de la un post simbolic şi nominal – postul ca obligaţie şi obicei –, să fim modeşti şi smeriţi, dar consecvenţi şi serioşi, să cântărim onest capacitatea noastră duhovnicească şi fizică şi să acţionăm ca atare, amintindu-ne, totuşi, că nu există post fără stârnirea acestei capacităţi, fără a introduce în viaţa noastră o dovadă dumnezeiască cum că cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu şi să ne întărim convingerea că, de fapt, nu noi ţinem postul, ci postul ne ţine pe noi.