Calea, adevărul și viața. Mândria și slava deșartă

Cele două sunt vecine în așa măsură încât par greu de dife­rențiat. Totuși, cei cu experiență în nevoințele duhovnicești știu să facă deosebirea între ele.
Sfinții Părinți explică că mândria se manifestă atunci când omul vrea să se arate pe sine a fi deosebit, altfel, mai bun, mai deștept, mai inteligent decât toți ceilalți oameni. Această atitudine, chiar când este îndrep­tă­țită, nu este neapărat și dreaptă. Scara valorilor, cel mai bine, o stabilește Dumnezeu. Deoarece El dă talanții. Noi dăm munca la înmulțire. El apreciază ce și cât am făcut. Oamenii se străduiesc să respecte o scară a valorilor, după putința discer­nă­mântului lor. Discernământul infailibil, care nu greșește, îi aparține însă numai lui Dumnezeu. Noi trebuie să facem atât cât stă în puterile noastre, ca să ne situăm pe un loc bun și de cinste pe scara valorilor. Acolo ne impun vir­tuțile, cunoștințele, caracterul, specializarea, însă niciodată pre­tențiile noastre sau decla­rațiile noastre. Iar dacă ne lăsăm în seama altora să ne aprecieze, pentru a ne stabili ei locul pe scara valorilor, atunci și Dumnezeu ajută la înfăptuirea dreptății.
Atunci, ce să mai vorbim despre aceia care au pretenții ce nici pe departe nu sunt acoperite de virtuți, cunoștințe sau specializare serioase? Mândria nu ține loc de calificare, nici de notă de valoare, întrucât pe acestea nu ni le dăm noi. Noi doar ne pregătim pentru examen. Nimeni, la nicio școală din lume, care se respectă, nu se examinează singur, nu își dă singur nota și nu își rezervă singur locul pe care trebuie să figureze.
Diferența dintre mândrie și slava deșartă este că cea din urmă este atunci când cuiva nu îi este de ajuns că se înalță singur deasupra tuturor, lăudându-se pe  el însuși, ci dorește să fie lăudat și de alții. Dorește să fie slăvit de alții. Această slavă este numită de Sfinții Părinți slava deșartă.
Pentru a fi slăvit de alții, de multe ori, cel care vrea să  fie slăvit de alții își improvizează și calități pe care nu le are. Se prezintă și vrea să apară drept ceea ce nu este, doar ca ceilalți să creadă că este mai bun în toate și mai deștept decât toți ceilalți.
Chiar și atunci când cineva ar avea dreptul la o astfel de slăvire, dacă  și-o dă  singur și dacă și-o dorește pătimaș, ea este tot slavă deșartă, pentru că nu rodește virtutea, ci deșertă­ciunea, mândria. Astfel, aceste două, mândria și slava deșartă, se nasc una din alta și una pe alta. Nu pot trăi singure. Este ca o căsătorie între răufăcători.
De aceea, aceste două gânduri ale răutății au fost mereu condamnate de către Sfinții Părinți, iar Mântuitorul Hristos, în parabola vameșului și a fariseului, ne spune că mândria și slava deșartă nu ajută  la nimic, ci dimpotrivă. Cea care ne așază în raporturi corecte atât cu Dumnezeu, cât și cu oamenii, este smerenia. Căreia, printr-un alt nume, mai accesibil vorbirii noastre, i se spune modestie. Modestia este lăudată nu numai de Dumnezeu, ci și de societate, pentru că se știe că întotdeauna a fost mai apreciat omul modest decât omul mândru.