Calea, Adevărul şi Viaţa / Învierea lui Hristos – temeiul absolut al învăţăturilor Sale

Evenimentul Învierii Mântuitorului Hristos ne aduce o mare vestire, de bucurie şi încurajare, că nu moartea este ultimul cuvânt al destinului omenesc, ci învierea şi viaţa. Iisus Hristos, Cel care, aşa cum am auzit istorisindu-ni-se în Săptămâna Patimilor, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire a fost răstignit în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat, a fost dat morţii, însă a înviat după trei zile, aşa după cum şi promisese că va face, cât fusese încă în viaţă, confirmând şi scrierile profeţilor.

Sfântul Evanghelist Matei ne spune că cel dintâi cuvânt pe care l-a adresat Mântuitorul înviat mironosiţelor, care veniseră dis-de-dimineaţă la mormânt, a fost: „Bucuraţi-vă”(Matei 28,9). Adică, bucuraţi-vă că a fost învinsă moartea. Nu mai plângeţi. Moartea nu este definitivă şi nu este sfârşitul după care nu mai rămâne nimic altceva, decât plângere şi tânguire veşnică. Sfârşitul este învierea şi viaţa veşnică. Sfârşitul este de fapt un nou început.

De aceea, în Ziua Învierii cântăm de mai multe ori, că: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”, ca şi cum este o veste pe care vrem să ne-o comunicăm cu insistenţă, pentru a nu mai rămâne loc vreunei îndoieli.

Cele câteva întâlniri cu Hristos cel înviat le-a dat ucenicilor temeiul, îndreptăţirea şi îndatorirea de a mărturisi ceea ce au văzut, dar le-a dat şi ceva mai mult, le-a dat încredinţarea că tot ceea ce le propovăduise Hristos cât fusese cu ei era de la Dumnezeu, era adevărul în care trebuiau să creadă, calea pe care trebuiau să meargă, viaţa pe care trebuiau să o ducă. În acelaşi timp, le-a dat încredinţarea că trebuiau să îşi ia în serios misiunea pe care o primiseră de la El, de a merge şi a învăţa, de a transmite şi altora ceea ce Hristos îi învăţase şi pe ei.

Aşa au ajuns învăţăturile lui Hristos până la noi, iar noi credem în ele şi credem în El, că a fost Fiul lui Dumnezeu, pentru că a adeverit aceasta prin tot ce a făcut, prin tot ce a învăţat,  prin întreaga Lui viaţă şi, mai ales, prin Învierea Sa din morţi.

Învierea este temeiul care dă putere absolută învăţăturilor Sale, poruncilor Sale, sfaturilor Sale, asigurărilor Sale că Dumnezeu este Tatăl nostru, că veghează asupra noastră, că avem îndatorirea să fim buni şi drepţi, că trebuie să ne purtăm ca fraţii între noi, că trebuie să ne iubim între noi, să respectăm o anumită ordine morală în relaţiile dintre noi, şi că vom da socoteală nu numai de faptele noastre, ci şi de toate gândurile şi cuvintele noastre.