Calea, adevărul și viața. Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri

În rugăciunea Tatăl nostru, în­vățată de la Mântuitorul Hristos, toate cererile care se adresea­ză lui Dumnezeu sunt necondiționate. Îi cerem lui Dumnezeu pâine, să vină Împărăția Sa, să se facă voia Sa, cereri care nu sunt condi­ționate de vreo promisiune sau de vreun argument din partea noastră. Afară de una, pe care Hristos o condiționează, învățându-ne a spune: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm celor ce ne-au greșit nouă”.
Evanghelia din Duminica de dinaintea Postului Mare începe reluând această cerere a rugăciunii Tatăl nostru, insistând asupra datoriei noastre de a-i ierta pe cei care ne-au greșit, întrucât de această iertare a noastră este condiționată de fapt mântuirea noastră: „Căci dacă veți ierta celor care v-au greșit vouă, și Tatăl vostru Cel din ceruri vă va ierta vouă” (Matei 6, 14).
Ce înseamnă acest lucru? Trebuie să înțelegem că, pentru a fi în echilibru cu Dumnezeu în viața viitoare, în veșnicie, trebuie să fim în echilibru cu oamenii de aici. Pentru a fi în pace și împăcați cu Dumnezeu, trebuie să fim în pace și împăcați cu oamenii de aici. Este o puternică dovadă că Dumnezeu este preocupat de viața noastră de aici. Că Dumnezeu vrea ca oamenii să trăiască în pace, în bună înțe­legere, în liniște, în iertare. Nu în ceartă, nu în mânie, nu în ură. Dacă aici, mai întâi, realizezi această armonie între tine și ceilalți, vei avea armonie între tine și Dumnezeu dincolo.
Dacă ne aplecăm cu onestitate asupra condiției puse de Mântuitorul Hristos, ne dăm seama că nu este deloc ușor și simplu să iertăm. Condiția pare atât de grea, mergând până la imposibilitatea împlinirii ei. Fiind corecți cu noi înșine, putem pune întrebarea: Care dintre noi iartă cu adevărat? Dacă ne gândim bine, care dintre noi iartă când rostește „precum și noi iertăm”? Cât suntem de dispuși să-l iertăm pe cel care ne calomniază? Pe cel care ne de­nunță? Pe cel care ne strică repu­tația? Pe cel care ne fură munca? Și aceasta numai dacă ne reamintim de cele mai grave neajunsuri pe care ni le fac alții.
Oare nu cunoaștem destule cazuri de frați care nu își vorbesc toată viața, pentru că s-au jignit la un moment dat sau nu se înțeleg asupra moștenirilor? Nu știm de vecini care se dușmănesc pentru nimicuri? Sau de câte ori nu zicem: Dumnezeu să te ierte, dar eu nu te pot ierta, aruncând lui Dumnezeu cazul, rămânând la noi nesoluționat? Și iarăși, cine dintre noi nu a spus vreodată: Te iert, dar nu te pot uita? Ceea ce este egal cu a nu ierta, întrucât ce fel de iertare este aceasta?
Porunca este să iertăm. Dacă ești certat cu cineva și ți-ai adus aminte venind spre biserică, lasă darul tău la ușa bisericii și du-te de te împacă cu aproapele tău. Altfel, degeaba vii la biserică. Vii ca un om necinstit. Vii să ceri ceea ce tu nu dai. Ceri să fii tratat cu o altă măsură decât cea cu care îi tratezi tu pe alții.
S-ar putea ca unii dintre noi să își pună o întrebare în legătură cu înlocuirea de către Hristos a Legii Talionului („ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”), cu Legea iubirii și a iertării aproapelui: De ce Dumnezeu răsplătește după faptă și nu face și El ceea ce ne cere nouă, adică să ne ierte chiar și dacă noi nu putem ierta?
Răspunsul nu este simplu, pentru că ne cere să gândim în locul lui Dumnezeu. Însă, nu este imposibil de dat. Pe de o parte, trebuie să ținem cont că Dumnezeu este iubitor, dar în același timp este și drept. Iar pe de altă parte, vom spune că nu noi suntem chemați să îl judecăm pe Dumnezeu, ci El pe noi. Nu noi suntem chemați să facem ordine în Împărăția lui Dumnezeu, ci acolo o face El.

Ceea ce cade și în răspunderea noastră este ordinea din lume. De modul cum o realizăm pe aceasta depinde locul nostru în ordinea de dincolo. Noi suntem chemați să iertăm, pentru că iertarea duce la biruința binelui, în primul rând în noi înșine.