• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 25 Septembrie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 14 Septembrie , 2020

Calea, Adevărul şi Viaţa. Frica – boală a sufletului

Facultățile sufletului (voința, sentimentul și rațiunea), întorcându-se de la Dumnezeu înspre lumea sensibilă, pentru a-și găsi plăcerea în aceasta, fac să se nască în om patimile, care nu fac parte din firea omului. Sfântul Vasile cel Mare, în prima omilie asupra facerii omului, spune că ele nu fac parte din chipul lui Dumnezeu. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că ele „nu au fost create la început împreună cu firea oamenilor, căci altfel ar intra în definiția firii”.
Frica este socotită de către Sfinții Părinţi și ea patimă, ca de altfel și alte stări apropiate ei, cum ar fi teama, spaima, groa­za, dar și îngrijorarea, neliniș­tea, disperarea. În general, frica ia naștere atunci când ești amenințat de o suferință sau ești pus în situația de a pierde un lucru, sau o stare la care ții și de care ești atașat.
Frica poate fi în același timp și o virtute. Astfel este o virtute frica sădită în firea omului de a nu-și pierde sufletul și trupul, de a
nu-și pierde viața, de a se împotrivi forțelor care încearcă să o ruineze și să o ducă la pierzanie. Este o teamă firească atunci când sufletul nu vrea să se despartă de trup, din pricina dragostei naturale și familia­rității puse în el de la început de Creator, în virtutea căreia, în chip firesc, se teme, agonizează și evită moartea.
Un al doilea mod sublim al fricii este „frica de Dumnezeu”, care pe treapta sa inferioară te face să te înfiori, gândindu-te că pentru păcate te poate pedepsi Dumnezeu. Iar pe treapta supe­rioară ai teama de a nu-L pierde pe Dumnezeu, de a nu fi despărțit de Dumnezeu. Adam, înainte de cădere, avea această frică virtuoasă, sub amândouă aspectele, fiind unul dintre mij­loacele pe care omul le primise ca ajutor pentru a nu încălca poruncile lui Dumnezeu. În acest sens va scrie și Solomon că „frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Pilde 1, 7).
Frica, ca patimă, este o con­se­cință a păcatului. Ea se mani­festă întotdeauna ca o repulsie în fața a ceea ce ți-ar putea curma existența, dar nu exis­tența în Dumnezeu, ci existența în starea căzută, care este copleșită de iubirea de sine. Această patimă scoate în evidență un atașament puternic față de lumea trecătoare și de poftele ei. Ca celelalte patimi, frica este o boală pentru că însu­mează o mulțime de tulburări și naște o sumedenie de păcate. Ea este favorizată de către alte patimi, în primul rând fiind legată de mândrie.
„Cel ce nu-și cunoaște slăbi­ciunea sa, spune Sfântul Isaac Sirul, e lipsit de smerenie. Iar cel lipsit de smerenie, e lipsit și de desăvârșire. Și cel lipsit de aceasta e pururea înfricat”. Iar Sfântul Ioan Scărarul adăuga: „Sufletul mândru este robit fricii lașe, pentru că se bizuie pe sine și se teme de zgomotele lucrurilor și de umbre.”
În general spus, frica se naște, dintr-o stare de păcătoșenie: „necaz și strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvâr­șește răul” (Romani 8, 9). Ea este legată și de lucrarea demonilor: ei o stârnesc și profită de existența ei ca de o stare favorabilă acțiunii lor, având în frica păcătoasă un aliat.

Această stare de păcătoșenie dis­truge comuniunea dintre oameni și comuniunea dintre om și Dumnezeu - izvorul vieții adevărate -, privându-ne de cel mai puternic ajutor de întărire sufletească pe calea mântuirii.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.