Calea, Adevărul şi Viaţa / Este momentul pentru o schimbare de atmosferă a Ortodoxiei?

Lumea căzută este o lume meschină, în care o viziune înaltă nu este percepută ca atare, iar o notă înaltă nu mai poate fi auzită. Într-o lume meschină, chiar şi religia devine o meschinărie. De aceea, cred  că toţi trebuie să ne eliberăm de sub povara meschinăriei. Există o meschinărie a inimii, a relaţiilor interumane, a grijilor, care nu lasă loc lui Dumnezeu în inimă şi care este într-adevăr demonică. Pervertirea creştinismului nu se datorează ereziilor, ci căderii.

Pentru a schimba atmosfera Ortodoxiei, trebuie să învăţăm să ne privim în perspectivă, să ne căim şi, dacă este nevoie, să acceptăm schimbarea, transformarea. În Ortodoxia istorică, criteriile autocriticii lipsesc cu desăvârşire.

Tragedia istoriei Ortodoxiei este văzută întotdeauna în triumful răului din afară: persecuţiile, jugul turcesc, comunismul – niciodată cel din interior. Atât timp cât aceste convingeri nu se schimbă, o revigorare a Ortodoxiei nu prea este posibilă.

Numeroasele obstacole care stau  în calea acestei revigorări nu se datorează numai celor păcătoşi, ci îşi află originea în ceea ce pare a fi esenţa Ortodoxiei – un fel de pietism încărcat de superstiţii şi dulcegării, inaccesibil vreunei culturi, care, din păcate, este încurajat chiar de reprezentanţi ai clerului. La aceasta  mai putem adăuga dualismul  format de pietism  şi teologia intelectuală, care au înlocuit în viziunea creştină a lumii, eshatologia ei primordială, adică concepţia despre dobândirea vieţii celei veşnice.

Nu în ultimul rând, mai trebuie să constatăm  o cedare a Ortodoxiei  în faţa naţionalismului, cu aspectele-i păgâne şi autoritare. Această combinaţie este oferită drept „Ortodoxie autentică” şi orice încercare de examinare a ei este condamnată imediat ca erezie. Nimic nu este mai periculos decât apărarea fanatică a Ortodoxiei.

O gândire sănătoasă acceptă realitatea că întotdeauna trebuie să existe  loc pentru deschidere. Aceasta este credinţa, în care îl găsim pe Dumnezeu ca viaţă şi plenitudine. Însă, la aceasta se poate ajunge doar întorcându-ne la izvoare, la experienţa Sfinţilor Părinţi, la învăţătura lor duhovnicească, care poate fi numită pe scurt „învăţătura smereniei”. Mântuitorul Hristos nu-şi învăţa ucenicii diferite nevoinţe ascetice sau speculaţii teologice, ci spunea: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”(Matei 11,29).

Marii bărbaţi nevoitori întru cele sfinte spuneau că „dacă avem smerenie, avem totul, iar dacă nu avem smerenie, nu avem nimic”.