Calea, Adevărul şi Viaţa. Despre însemnarea cu semnul Sfintei Cruci

Însemnarea cu semnul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci trebuie făcută cu profund respect și cuviință, iar nu în batjocură și păcat.
Crucea dreaptă și adevărată se face împreunând, cum se cuvine, primele trei de­gete de la mâna dreaptă - degetul ma­re, arătătorul și mijlociul - iar cele două de­gete mici le lipim, strâns, de podul pal­mei. După aceea, ducem mâna la frunte, și zicem: „În numele Tatălui”; la pântece: „și al Fiului”; la cei doi umeri, drept și stâng: „și al Sfântului Duh”, iar la sfâr­șit, lăsând mâna jos, zicem: „Amin”.
Însemnarea dreptcredincioșilor cu semnul Sfintei Cruci are două înțelesuri:
a. Dogmatic-istoric, care ne învață, cât se poate de scurt și de limpede, întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc, așa cum, de altfel, această istorie este rezu­ma­tă în Crez sau Simbolul Credinței: Fiul lui Dumnezeu S-a coborât de sus, din ceruri, pe pământ, la cele de jos „pentru a noastră mântuire”, S-a înălțat, iarăși la ceruri și stă de-a dreapta Tatălui, Sfântul Duh stând de-a stânga Tatălui, cele trei Persoane fiind Sfânta Treime. Cele trei degete, împreunate, de la mâna dreap­tă, închipuie chiar Treimea cea de o ființă și nedespărțită.
Cu alte cuvinte, semnul Sfintei Cruci este cea mai scurtă și completă mărtu­risire de credință.
b. Înțelesul dogmatic-moral este că cele două degete mici, lipite de podul palmei, înfățișează, pe de o parte, pe Adam și Eva, care cu smerenie și cu pocăință, se apleacă Sfintei și nedespărțitei Treimi, iar pe de altă parte, înseamnă și cele două firi, cu care Fiul lui Dumnezeu a coborât pe pământ, firea dumnezeiască și firea omenească. Tâlcuind mișcările mâinii, pentru desenarea semnului Sfintei Cruci, pe fața noastră, Sfinții Părinți spun că fruntea închipuie cerul, pieptul închipuie pământul, iar umerii închipuie locul și semnul puterii. Sfântul Ambrozie (339-397), episcop al Milanului, vorbind des­pre semnul Sfintei Cruci, spune: „Ne însemnăm fruntea - socotită sediul cuge­tării (gândirii) - pentru că totdeauna trebuie să mărturisim pe Iisus Hristos (să ne gândim la El); inima - sediul iubirii - pen­tru că totdeauna trebuie să-L iubim; brațele (umerii) pentru că totdeauna trebuie să lucrăm pentru El”. Pe scurt spus, Crucea creștină, fie că este construită din vreun material, fie că este schițată, cuviincios, de către creștini, pe fața lor, este semnul de aducere aminte și de mărturi­sire ale celor mai însemnate momente din istoria mântuirii noastre: căderea în păcat a lui Adam, coborârea pe pământ a Domnului Hristos, jertfa Sa pe Cruce, Înălțarea Sa la ceruri.
Semnele aducătoare aminte de fapte, ca­re nu trebuie să se uite, se numesc, în vor­birea pedagogică, școlărească, mij­loace mnemotehnice (cuvânt de obârșie greacă = tehnica de ținere minte). Sfânta Cruce, deci, este un mijloc sfânt mnemo­tehnic, în școala creștină, pentru creștinii din toate veacurile, semn care ne aduce aminte de întreaga iconomie a mântuirii noastre, și, în același timp, este un mijloc didactic hortativ, adică un semn vizibil, care dă un imbold, spre lucrare divină, toate cele trei laturi ale sufletului nostru de creștini: mintea, spre a cunoaște și adora pe Dumnezeu, închinat în Treime, inima, spre a-L iubi, cu iubirea pe care ne-a arătat-o El, prin jertfirea pe Cruce a Unicului Său Fiu, și voința, spre a lucra, aici pe pământ, toate cele bune și plăcute lui Dumnezeu (cf. Ioan 17, 3; Matei 22, 37; Filipeni 4, 8-9).