Calea, Adevărul şi Viaţa / De ce Dumnezeu dă unora mai multe daruri, iar altora mai puţine?

Viaţa noastră este un dar dumnezeiesc şi deci nu trebuie privită cu iresponsabilitate, ci cultivată necontenit, pentru a-şi ajunge adevăratul ei scop – mântuirea. Pentru a corespunde acestei meniri, Dumnezeu ne înzestrează cu talanţi, prin care să putem ajunge la scopul căruia îi suntem meniţi.

Fiecare om îşi are rostul său în iconomia divină, sens în care i s-au încredinţat anumite daruri, pe care trebuie să le lucreze şi prin mijlocirea cărora să-şi poată câştiga mântuirea. Darurile ni se oferă în mod inexplicabil, fără ca noi să avem vreun merit în atribuirea lor, fiind nişte credite în alb pe care Dumnezeu ni le dă odată cu ivirea noastră în lume. Ne naştem cu ele şi fac parte integrantă din structura fiinţei noastre, iar lipsa lor ne-ar absolvi de orice responsabilitate. Faptul că ne sunt oferite ne face răspunzători faţă de Cel care ni le atribuie, pentru că suntem fiinţe înzestrate cu conştiinţa răspunderii de sine.

Ceea ce nedumireşte nu este marea varietate a darurilor, ci faptul că împărţirea lor nu se face în mod egal. De ce Dumnezeu nu împarte tuturor oamenilor în acelaşi fel? Este o întrebare care îi poate face pe mulţi să afirme că Stăpânul este părtinitor faţă de slujitorii Săi şi i-a favorizat pe unii în detrimentul altora sau, folosind un termen mai actual, Dumnezeu ar putea fi acuzat de discriminare.

Dacă Stăpânul împarte darurile într-un mod atât de diferit, aceasta nu trebuie să ne facă să credem că-i părtineşte pe unii în pofida altora, ci îi împarte în conformitate cu structura şi „după puterile fiecăruia” (Matei 25,15).

Faptul că Dumnezeu împarte în mod diferenţiat talanţii, nu face decât să indice cât de diferiţi suntem unii faţă de alţii, dar şi cât de necesari ne suntem, ceea ce relevă că nu suntem un scop în sine sau o entitate-de-sine-stătătoare, ci, că nu putem exista decât în măsura în care ne raportăm la ceilalţi şi, prin ceilalţi, la Dumnezeu, întrucât „fiecare ne suntem mădulare unii altora, având însă daruri diferite”(Rom. 12,5).

Darurile ne sunt încredinţate în virtutea unui scop şi indică o anumită finalitate. Faptul că ne-au fost oferite presupune responsabilitatea în faţa Celui care ni le-a dat, iar simplul fapt că le avem nu ne conferă vreun merit aparte. N-ai nicio calitate pentru că eşti dăruit cu talent, ci numai când eşti conştient de valoarea lui şi îl lucrezi, atunci devii merituos. Talentul nu se lucrează şi nici nu se sporeşte oricum, întrucât poate fi compromis, ci se justifică prin orientarea ce i se dă şi conformitatea cu ţelul pentru care ţi-a fost încredinţat.

Atunci când se închide în sine şi îşi refuză legătura cu Divinitatea, omul compromite valoarea talanţilor şi, implicit, îşi ratează vocaţia de fiinţă responsabilă. Aşezat în sânul creaţiei ca preot şi îndrumător al ei, omul este răspunzător nu în faţa lumii, ci pentru lume, iar răspunderea şi-o arată prin modul cum o chiverniseşte, rostul său fiind să o lucreze şi, prin lucrarea lui, să facă transparentă prezenţa Divinităţii în creaţie.