Calea, Adevărul şi Viaţa / Cum înţelegem rostul Bisericii?

Pentru a primi un răspuns la această întrebare, înainte de toate, trebuie să pornim de la realitatea că Dumnezeu ne dă viaţa Sa, nu idei, nu doctrine sau reguli.

Hristos nu avea o casă a Lui, nu pentru că ar fi dispreţuit bucuriile simple – a avut şi El o copilărie, o familie, o casă – ci pentru că El se simţea acasă pretutindeni în lumea pe care Tatăl Său o făcuse „casă” omului. Biserica este casa lui Dumnezeu şi casa noastră, iar cea mai profundă experienţă a Bisericii este cea a unei case. Mereu aceeaşi şi, mai presus de toate,viaţa în sine – Liturghia, sărbătoarea, rânduiala liturgică de seara şi dimineaţa – iar nu o activitate.

Biserica nu este o instituţie religioasă, ci prezenţa în lumea aceasta a unei lumi eliberate. Însă Biserica este adeseori stânjenită de probleme care sunt vătămătoare în credinţă: „spiritualitate”, „îmbisericire” – concepte care au devenit ambigue şi periculoase. De multe ori oamenii care sunt interesaţi de spiritualitate au o gândire îngustă, sunt intoleranţi şi plictisitori, acuzându-i pe alţii că nu sunt suficient de spirituali. Ei reprezintă esenţa propriei lor conştiinţe, nu Hristos, nu Evanghelia, nu Dumnezeu. Lângă ei nu poate creşte nimeni. Dimpotrivă, se închide în sine.

Prezenţa în biserică ar trebui să fie precum o eliberare.

Însă, de multe ori, în tonalitatea Bisericii contemporane, viaţa Bisericii nu eliberează, ci îl încorsetează şi îl slăbeşte pe om. În loc să-l înveţe pe om să privească lumea prin viziunea Bisericii, în loc să transforme viziunea omului despre sine şi viaţă, acesta se simte obligat – pentru a fi „spiritual” – să se îmbrace într-o haină de evlavie impersonală şi murdară. În loc să ştie cel puţin că există bucurie , lumină, sens, veşnicie, omul devine iritat, intolerant, rău şi acumulează o îngustime a spiritului. Nici măcar nu se căieşte de toate acestea, pentru că toate provin din această „îmbisericire”, pe când sensul Bisericii constă în luminarea vieţii, în raportarea ei la Dumnezeu şi transformarea ei în comuniune cu Dumnezeu.

Biserica nu poate avea alt scop, nu poate avea o „viaţă religioasă” separată de lume, pentru că, în felul acesta, Biserica ar deveni un idol. Biserica este casa de unde fiecare dintre noi pleacă la serviciu şi în care ne întoarcem cu bucurie pentru a găsi viaţa, fericirea şi bucuria, unde fiecare îşi aduce roadele muncii sale şi unde totul este transfigurat în sărbătoare, libertate şi împlinire. Prezenţa şi trăirea în această „casă”, aflată deja în afara timpului, este umplută de veşnicie şi descoperă veşnicia.

Doar această prezenţă poate da sens şi valoare vieţii, poate raporta totul la această trăire şi s-o desăvârşească, deoarece Biserica a fost întemeiată în această lume pentru a se săvârşi Taina Sfintei Euharistii, pentru mântuirea omului prin restaurarea fiinţei sale euharistice, conştientă şi capabilă să mulţumească pentru toate câte le primeşte de la Dumnezeu.