Calea, Adevărul şi Viaţa. Consecințe ale Învierii Mântuitorului Hristos

Cu toate că s-au scurs zilele de la Înviere la Înălțare, totuși taina Învierii lui Hristos rămâne de o importanță crucială în ceea ce privește sensul existenței noastre, întrucât, așa cum spunea teologul Paul Evdochimov, „prin Înviere, Hristos a schimbat condițiile ontologice ale existenței”. Adică, Hristos, prin Învierea Sa, rezi­deș­te lumea, o recreează, plasându-ne pe alte coordonate în ceea ce privește posibilitatea mântuirii fiecărei persoane în parte.
Înainte de toate, Învierea Domnului este demonstrarea veșniciei sufletului, a nemuririi lui. Și, mai ales, este dovada cea mai mare că Cel Întrupat avea putere asupra morții. Că era nemuritor. Că era din veșnicie. Că era Dumnezeu. De aceea, Sfinții Părinți, vorbind despre Înviere, o numesc cel mai mare eveniment, însă cel mai mare, al cărui subiect a fost Cel Întrupat. Este cel mai mare eveniment și raportat la istorie, deoa­rece depășește legile istoriei. Învierea face parte din suita de evenimente mari, legate de viața și activitatea Mântuitorului Hristos care lucrează mântuirea oamenilor.
În Cuvânt, la Sfintele Paști, Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre
Înviere: „Astăzi este surpată tirania diavolului; astăzi s-au dezlegat legă­tu­rile morții și biruința iadului a dispărut… Astăzi, liberând firea omenească de tirania diavolului, a întors-o la no­ble­țea de mai înainte” („Cu­­vân­tări la praznice Împă­rătești”, trad. Dumitru Fecioru, București 1942, p. 212, 216).
Învierea lui Hristos nu este un eveniment istoric obișnuit, întrucât nu provine din concursul forțelor și împrejurărilor naturale. Totuși, eve­nimentul are o relație cu istoria, deoarece este un perfectum al istoriei, pentru că s-a petrecut odată pentru totdeauna, nu se petrece continuu, după niște legi generale ale exis­tenței. Evenimentul Învierii este o noutate absolută în istorie.
Datorită acestui eveniment, Mântui­torul Hristos a reușit să cuce­rească lumea. A reușit s-o cu­­­ce­rească fără armată, doar cu ar­ma cuvântului. Când unul dintre apostoli a scos sabia, i-a spus: „Bagă sabia în teacă”, adică, n-am nevoie de armată, nici pentru pază, nici ca să-Mi impun în­vățătura.
A cucerit lumea și fără bani. A cucerit lumea și fără să fi scris nicio carte. Nu a avut la dis­poziție nici radio, nici televi­ziune, nici ziare. Nu a trebuit nici să plătească pentru a-și aservi mass-media. Nu a avut niciun fel de propagandă electorală, nu s-a supus la niciun fel de alegeri și, totuși, a fost alesul inimilor oamenilor, rămânând așa peste veacuri.
Ucenicii Lui nu erau nici ei oameni învățați. Niște pescari. Și, totuși, cu acești pescari a cucerit lumea. Acești pescari care, dintr-odată, după Pogorârea Duhului Sfânt, au devenit mari scriitori, poeți, istorici în stare să redea întocmai învățătura, viața și cuvântările Învățătorului, cu exactitate și cu pricepere uimitoare. Cu minimum de cuvinte, au fost în stare să cuprindă în textele lor maximum de conținut. Cu scrierile lor au făcut să apară ceea ce numim cultura creștină, arta creștină, era creștină care începe cu Iisus Hristos.

Cel mai greu lucru de înlocuit într-o lume, indiferent unde, este să înlo­cuiești o religie. Iată că pescarii lui Hristos au reușit să facă aceasta, înlocuind religiile lumii vechi, ale lumii greco-romane, religii destul de bine implantate în sufletele oamenilor, dar și în viața civilă și socială. Întrucât nu erau de înlocuit doar zei nevăzuți și statui fără glas. Împăratul însuși, stăpânul lumii, era socotit zeu. Dar, în cele din urmă, și el a fost supus lui Iisus Hristos.