Calea, adevărul și viața. Cea mai gravă poluare: cea spirituală

Suntem în perioada binecu­vântată a Postului Adormirii Maicii Domnului, o perioadă în care suntem chemați să urmăm puritatea sufletească și tru­peas­că a celei care ni L-a făcut apropiat pe Fiul lui Dumnezeu, Preacurata Fecioara Maria.
Ne bucurăm atunci când auzim că mai multe organizații ecologiste apără puritatea creației lui Dumnezeu, ridicând glasul împotriva poluării aerului, împotriva poluării pădurilor, împotriva poluării solului, împotriva poluării apei, însă, încă nu s-a găsit acea organizație ecologistă care să spună ceva despre poluarea spiritului.
Noi, românii, am moștenit de la înaintașii noștri iubirea de puritate. Oare nu iubim noi cerul senin cu stele limpezi pe cer? Oare nu iubim noi codrii fru­moși, pe care încă-i mai avem? Nu iubim noi casele noastre să fie curate și văruite, ca să aibă un miros plăcut? Nu cultivăm noi flori? Nu tot românul are grijă de ograda lui să fie curată și măturată? Nu tot românul are grijă de curtea sa, de vitele sale? Și atunci ne întrebăm: de ce această ofensivă de poluare a spiritului în țara noastră?
Presa și televiziunile se întrec în a arunca cu gunoaie în casele și în sufletele noastre! Aproape nu este post de televiziune pe care să-l deschizi și să nu vezi violență, bătaie, desfrâu, sânge și toate mizeriile care se pot întâmpla într-o lume păcătoasă. Ne-am putea pune o întrebare: dacă ar veni cineva și ar vedea fereastra casei noastre deschisă, fereastră pe care ar arunca fel de fel de gunoaie, oare cum am reacționa? Oare nu am face recurs la o lege care să-l împie­dice și să-l pedepsească?
Cu atât mai mult ar trebui să exis­te reacție atunci când se aruncă cu tot felul de mizerii pe ferestrele deschise ale sufletelor noastre. Pornografia și prosti­tuția își fac reclamă în paginile ziarelor de mare tiraj și prin posturile de televiziune. Nu avem legi pentru aceasta pentru că avem alte treburi și alte griji. În primul rând, acelea de a po­negri și de a prezenta tendențios imaginea celei mai importante instituții a neamului românesc, Biserica, chiar dacă își are și ea „uscăturile” sale. Nu este un păcat mai mare decât să folo­sești prost cel de-al doilea mare dar, după cel al vieții, darul libertății. Democrația înseamnă și libertate, dar nu anarhie și nu dezmăț.
Există o cenzură a bunului-simț și este greu să suportăm cum obrazul poporului român este întinat de cei care nu se gândesc decât la bani.
Am spus dintru început că Maica Domnului este icoana purității și curăției sufletești. Oare ce cale ar fi de ales într-o lume în care ni se oferă mai mult perspectiva păcătoasă? Cre­­dem că ar fi de urmat Crucea lui Hristos, care, deși nu este la început prea ușoară sau plăcută, când ajungem la capătul drumului tihna sufletească este incomparabil mai frumoasă decât oricâte plăceri ni se oferă în lumea aceasta.