Călăul de Baia Mare!

În documentările noastre la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie am dat de un subiect fascinant. Modul în care se înfăptuia justiţia în Maramureşul Evului Mediu şi existenţa călăului ce executa sentinţele date de juraţi. În Baia Mare au fost cel puţin două locuri de execuţie, unul în zona actualului Câmp al Tineretului şi la poarta de intrare în oraş, din partea de sud. Posibil să fi existat unul şi în zona Turnului Măcelarilor. Oricum, este fascinant modul în care funcţiona justiţia, infracţiunile pentru care se dădeau pedepse. Putem trage concluzia că din evul mediu nu prea s-a schimbat nimic. Călăi au fost, călăi mai sunt, infractori au fost, infractori mai sunt… Mulţumim doamnei Lucia Pop, muzeograf la Muzeul băimărean pentru sprijin, corecturi şi materiale pentru documentare.

Schimbările accelerate de la sfârşitul secolului XV, perioada domniei regelui Matia Corvin (1458-1490), definesc forţa şi profunzimea transformărilor societăţii medievale central-europene. Deschiderile pe care le aduce domnia sa se resimt puternic şi în evoluţia oraşului Baia Mare, regele fiind în general adeptul dezvoltării oraşelor şi a întăririi autonomiei acestora.

Matia Corvin a fost protagonistul unui capitol deosebit de important al istoriei oraşului Baia Mare, perioada domniei sale fiind sinonimă cu avântul economic în bazinul minier băimărean. Urcarea lui pe tronul Ungariei, în anul 1458, înseamnă pentru oraş sfârşitul conflictelor între curtea regală şi familia Huniazilor, redobândirea autonomiei şi dezvoltarea sa ca oraş liber regesc minier, graţie numeroaselor privilegii acordate.

Nu trebuie uitat însă, că interesul vădit al regelui Matia Corvin faţă de acest spaţiu, se datorează bogatelor filoane de aur şi argint care au dat regelui în jur de 500 de kilograme de aur anual, Monetăria din Baia Mare realizând în perioada respectivă peste 30% din toată cantitatea de monede bătute în regat, circa 20.000 florini de aur.

Baterea monedelor la Monetăria din Baia Mare a asigurat oraşului un venit anual de 27.000 florini, motiv pentru care acesta este dispus să plătească regelui 13.000 florini pe an. Privilegiul lui Matia Corvin din 30 august 1468, prin care pentru suma amintită arendează oraşului pe timp de un an baterea monedelor la Monetăria Baia Mare reprezintă primul document păstrat la Arhivele Naţionale Serviciul Judeţean Maramureş, care aminteşte de existenţa Monetăriei, deşi aceasta este atestată încă din scrisoarea lui Sigismund, din 1411, adresată Conventului de la Leles.

Matia Corvin va rămâne cu siguranţă în memoria locuitorilor oraşului Baia Mare, ca fiind cel în timpul căruia a început înconjurarea oraşului cu ziduri şi s-a finalizat construirea Turnului Ştefan.

Printr-un privilegiu din 9 noiembrie 1469, regele permite oraşului să se înconjoare cu ziduri contra atacurilor venite din partea românilor din Moldova. Documentul emis la cererea judelui oraşului se referă la incursiunile lui Ştefan cel Mare din anul 1469 în Ardeal, cu scopul de a răzbuna pustiirea Moldovei de către armata lui Matia în anul 1467, când acesta a ajuns la Baia împreună cu Petru Aron, în care vedea un pretendent la tronul Moldovei. Ziduri puternice din piatră şi cărămidă, cu bastioane dispuse în jurul oraşului vor înlocui vechile palănci şi valuri de pământ. Astăzi, „Turnul Măcelarilor” reprezintă mărturia cea mai concretă a existenţei vechiului zid al Băii Mari.

În ceea ce priveşte construcţiile din interiorul oraşului, aşa cum am amintit deja, ultimele lucrări mai ample la turnul bisericii „Sfântul Ştefan”, localizat în partea sudică a pieţii oraşului s-au făcut în timpul lui Matia Corvin. Restaurat de nenumărate ori de-a lungul timpului, Turnul Ştefan este astăzi un simbol al oraşului Baia Mare, care ne determină să deplângem distrugerea bisericii, monument arhitectural de la începutul secolului XIV (după unii istorici de la sfârşitul secolului XIII).

O sculptură, de pe peretele sudic al turnului, înfăţişează un cavaler medieval care ţine în mâna dreaptă un buzdugan, iar lângă mâna stângă coborâtă, un paloş drept. Istoricii susţin că aceasta îl reprezintă pe Ruland (Roland), şi semnifică dreptul de paloş pe care îl avea oraşul, dreptul de a pedepsi cu moartea „ius gladii”.

Graţie acestui privilegiu, obţinut tot de la Matia Corvin la 25 iunie 1484, puterea de judecată a judelui şi juraţilor oraşului Baia Mare creşte şi se lărgeşte foarte mult. Totuşi acest drept nu a fost respectat întotdeauna de către conducerea comitatului Satu Mare, motiv pentru care magistratul oraşului a cerut ulterior întărirea lui.

Pricinile judecate şi pedepsele aplicate erau dintre cele mai variate. Într-o epocă în care torturile şi execuţiile erau la ordinea zilei pentru fărădelegile comise de membrii comunităţilor, se cerea prezenţa unor persoane care să ducă la îndeplinire aceste osânde.

Mărturiile timpului ne arată că recrutarea acestora nu era de loc uşoară, sumbra îndeletnicire stârnind oroare chiar şi în rândul oamenilor simpli. Este vorba, aşadar, de acel personaj numit călău sau gâde, care aplica sentinţa pronunţată de judecători.

În Evul Mediu, fiecare oraş sau târg mai important îşi avea călăul său. În general informaţiile despre aceste personaje sunt vagi, existând doar consemnările documentare ale pricinilor şi a pedepselor aferente. Totuşi, istoricii fac unele presupuneri privind locul şi condiţia lor în societatea transilvană medievală. Este lesne de înţeles că, natura ocupaţiei acestor oameni îi marginaliza faţă de semenii lor. Cu siguranţă erau ocoliţi de membrii comunităţii şi trăiau în singurătate. Cu toate acestea aveau anumite privilegii şi erau bine remuneraţi. Călăii erau recrutaţi, după datele care există, din rândul comunităţilor de ţigani şi dintre cei care erau condamnaţi la moarte. Pedeapsa era comutată în serviciu de gâde (cine accepta) cu toate avantajele materiale aferente.

Un important simbol în timp, al autonomiei judecătoreşti de care se bucura oraşul, care avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra locuitorilor săi, a fost spada sau paloşul călăului. Dintre însemnele acestei puteri în colecţiile muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş se păstrează „barda gâdelui” (secolele XVI-XVII), cum este consemnată această piesă în vechile Registre de inventar din anul 1903 „paloşul vechi... fiind o lamă de Toledo, cu inscripţia ELV+E+O+ SAHAGVM în ambele părţi, amintind că este produsul unui atelier de fierărie, cea mai vestită pentru producerea armelor) - Ghidul Muzeului Orăşenesc Baia Mare, 1904.

Sunt fonduri arhivistice, spre exemplu la Braşov, Cluj-Napoca, Sighişoara sau Alba Iulia, unde se păstrează documente care oferă informaţii interesante despre astfel de personaje istorice. Prin urmare, Baia Mare, fiind un oraş liber regal în Evul mediu, cu o puternică autonomie judecătorească a avut desigur „gâdele” său plătit de magistratul oraşului. Locurile de executare a pedepselor, în general, erau pieţele mari din centrele oraşelor, zonele din apropierea porţilor de intrare, precum şi drumurile mai circulate, având în vedere faptul că aceste execuţii trebuiau „privite” spre luare aminte de cât mai mulţi locuitori. Aşadar, existenţa călăului a fost o realitate legată de istoria întunecată care dispare doar după înfiinţarea tribunalelor militare, în anii 1830.

Baia Mare nu face excepţie de la aceste reguli generale şi veţi citi în continuare despre cum membrii comunităţii noastre au încălcat legile timpului şi au plătit pentru aceasta.

20 aprilie 1663 – Dacă un iobag vroia să cheme în judecată pe un cetăţean băimărean, era obligat să plătească anticipat suma de 200 florini drept chezăşie.

2 septembrie 1663 – În această zi a fost spânzurat Deszi Csizmadia Istvan, pentru faptul că şi-a vândut soţia unui alt bărbat, cu care aceasta a fugit. Întâmplarea este următoarea. Asztalos Istvan a fugit din oraş cu soţia lui Deszi Csizmadia Istvan. Soţul înşelat s-a adresat cu o plângere magistratului, care, la rândul său, i-a condamnat la moarte pe cei doi. Deoarece au fugit, soţul înşelat a primit împuternicirea magistratului să-i urmărească pe fugari şi să îndeplinească sentinţa. Fugarii au fost ajunşi din urmă la Braşov, dar, deoarece judele Braşovului nu a fost în oraş, nu s-a putut executa sentinţa. În aşteptarea judelui, Asztalos şi cu Deszi s-au împăcat, primul plătind soţului pentru nevastă 100 de florini, dându-i şi un cal.

Deszi, întorcându-se la Baia Mare, a relatat magistratului despre împăcare. Dar acesta nu a fost de acord cu târgul şi în locul lui Asztalos l-a spânzurat pe soţul înşelat.

4 august 1664 – la insistenţele logofătului ca oraşul Baia Mare să trimită în oastea ţării numărul de soldaţi la care este obligat, magistratul a decis angajarea de mercenari pe banii locuitorilor.

20 noiembrie 1664 – În acest an, viile din jurul oraşului au dat 2210 butoaie de vin. Notarul Enyedi Istvan nota: locuitorii oraşului nu de puţine ori vor trebui să ridice pocalele, până ce vor găta atâta vin.

16 ianuarie 1665 – Piskolti Peter a vorbit necumpătat în faţa magistratului, drept pentru care „omul negru” a învârtit de mai multe ori paloşul deasupra capului lui Piskolti, în semn că pentru cuvintele sale ar merita şi moartea.

5 iunie 1665 – Un tânăr a spart un magazin. Pentru fapta lui mâinile şi picioarele i-au fost zdrobite şi pe urmă a fost tras pe roată.

15 august 1665 - Principele Apafi Mihaly a primit o scrisoare necuviincioasă din partea magistraturii oraşului. Principele a transmis magistratului că data viitoare va răspunde cu sabia la asemenea scrisori nepoliticoase.

21 august 1665 - Consiliul atrage atenţia avocaţilor să ceară atâţia bani de la săraci. Avocatul Nyerges Janos i s-a spus să se comporte mai blând, nu ca un animal sălbatic şi fără minte.

13 mai 1667 – Soţia lui Varga Gyorgy a amestecat apă în vin, înşelând şi la măsurătoare pe consumatori. Drept pedeapsă hingherul (omul negru, călăul) i-a făcut o cunună din paie, împodobită cu tot felul de pene de găină şi gâscă. Cârciumăreasa trebuia să ocolească de trei ori piaţa oraşului cu această podoabă pe cap, fiindu-i interzisă practicarea meseriei.

20 august 1667 – Se interzice fumatul şi vânzarea tutunului în oraş.

21 martie 1668 – Soţia lui Gombkoto Mihaly a fost condamnată la moarte prin spânzurare pentru infidelitate şi abandon de familie. Sentinţa a fost executată, dar frânghia s-a desfăcut şi femeia a căzut la pământ fără să păţească ceva. Magistratul, văzând semnul lui Dumnezeu, a anulat pedeapsa.

5 iulie 1669 – Kardos Istvan a fost decapitat în această zi pentru bigamie.

2 august 1669 – deoarece populaţia nu s-a grăbit cu achitarea taxelor, magistratul a decis închiderea porţilor oraşului şi ţinerea închisă a cetăţenilor, până ce nu se achită de obligaţii.

4 decembrie 1669 – Un om cu numele de Daniel Rusz a fost torturat, ca să denunţe şi pe ceilalţi cu care a săvârşit o faptă criminală, dar nu a scos nici un cuvânt. Până la urmă a fost tras în ţeapă.

26 septembrie 1670 – Generalul Strasoldo cu încă un general, cu o contesă, cu personal numeros, soldaţi, căruţe pline a vrut să intre în oraş, dar magistratul, crezând că e vorbă de înşelăciune, nu i-a permis intrarea.

3 decembrie 1672 – Generalul Cobb a dispus distrugerea sistemului de apărare al oraşului, dar magistratul, sperând că de la forurile superioare va obţine anularea hotărârii, a tergiversat lucrările de demolare. Aflând aceasta, generalul Cobb i-a trimis la Baia Mare pe generalul Loben şi pe căpitanul Kotschinski, în fruntea unei trupe de soldaţi, pentru supravegherea executării ordinului. Soldaţii trebuiau întreţinuţi de către oraş, distracţia costându-l pe magistrat, pe lângă hrană, şi 200 vedre de vin.

23 decembrie 1672 – Iobagii din satele aparţinătoare oraşului erau datori ca, pe lângă prestarea muncilor şi plătirea impozitului, să dea anual magistraturii şi câte o vită grasă.

14 septembrie 1675 – Poşta, cel puţin cea oficială, era transmisă în acea vreme de către juzii satelor. Ca să atragă atenţia asupra importanţei şi caracterului urgent al scrisorii, pe plic erau desenate instrumentele de tortură care vor fi folosite împotriva aceluia care pierde scrisoarea sau întârzie transmiterea ei. În această zi a sosit de la comandantul cetăţii Sătmarului o scrisoare, pe plicul căreia figurau următoarele instrumente: biciul, mătura, spânzurătoarea şi roata, însemnând tragerea pe roată.

12 octombrie 1675 – Deoarece în Turcia a izbucnit ciuma, magistratul oraşului a interzis primirea de negustori sau cumpărarea de mărfuri din zone care ar putea fi afectate de epidemie.

12 noiembrie 1680 – Magistratul a dat ordin de demolare a casei lui Cegledi Gergely, deoarece prezenta pericol de prăbuşire. Proprietarul casei a înjurat magistratul, drept care acesta l-a condamnat la tăierea limbii. Dar, până la urmă, a cedat implorărilor pentru iertare şi a schimbat pedeapsa la plata unei amenzi şi exilarea din oraş a lui Cegledi.

17 februarie 1683 – Turcii din Oradea au organizat dese escapade în ţinuturile Băii Mari, avându-i drept conducători pe numiţii Dragoş, Ieremia şi Tivadar. Aceştia, fiind prinşi, au fost condamnaţi la moarte şi arşi de vii, în afară de Dragoş, care a fost eliberat pe cauţiunea plătită de comuna Groşi.

27 noiembrie 1685 – Începând din anul 1673, oraşul Baia Mare trebuia să ţină în Cetatea Sătmarului doi ostatici, pentru a garanta fidelitatea oraşului faţă de austrieci. În această zi, generalul Caraffa a dispus anularea acestei obligaţii şi eliberarea ostaticilor.

13 octombrie 1690 – La auzul pregătirii răscoalei curuţilor împotriva austriecilor, magistratul a dispus întărirea zidurilor, reconstruirea lor, muncind chiar şi dumineca.

14 octombrie 1690 – Magistratul ordonă măcelarilor ca în timpul recoltării strugurilor să vândă carne bună şi ieftină, stabilind şi preţurile. Dacă se va găsi carne de slabă calitate, aceasta se va confisca şi se va da săracilor.

15 august 1669 – Pintea Viteazul intră în Baia Mare, provocând nelinişte autorităţilor. În anul 1631, judele oraşului şi cu juraţii hotărăsc în procesul intentat lui Orlean Czoff, cetăţean băimărean care, încălcând legile miniere, a dus câţiva mineri de la Baia Mare handal la şteampul lui, fapt pentru care a fost amendat cu pierderea celor 20 florini cheltuiţi, atrăgându-i atenţia că, dacă va mai încălca legile, i se va confisca averea.

Fără a cunoaşte motivele, în 1635, Simion Pop este condamnat la moarte prin spânzurătoare, de către judele şi juraţii oraşului Baia Mare. Pentru graţierea lui intervin voievozii satelor Groşi – Grigore Pop şi Petre voievodul, punând chezăşie întreaga lor avere: Ioan, voievodul Ferneziului, în numele a trei sate; voievozii satelor Chechiş, Groşi şi Ocoliş în numele tuturor locuitorilor unui oraş şi al unui mare număr de sate din jur, în ziua de 17 august, după ce condamnatul Simion Pop a fost scos din închisoare şi dus sub spânzurătoare, a fost graţiat.

Pentru a exemplifica asprimea pedepselor date de instanţa de judecată orăşenească, enumerăm câteva măsuri extrase din registrele de hotărâri.

La 15 mai 1641 se constată că doi tineri dogari nu au respectat prevederea statului breslei respective de a se însura după un an de la declararea lor ca meşteri, fapt pentru care sunt amendaţi cu câte un florin, atrăgându-li-se atenţia că dacă nu se vor căsători pe parcursul anului ce urmează, nu vor mai fi primiţi în lucru.

La 16 august 1648, soţia unui cetăţean din oraş este condamnată să facă înconjurul pieţii (azi, centrul vechi al oraşului) cu greutăţi la picioare, apoi să fie legată la stâlpul infamiei, bătută cu maiul şi scuipată de public pentru motivul de a fi spus vorbe necuviincioase soţului şi socrului ei. Totodată este exilată din oraş, fără drept de reîntoarcere vreodată.

În 1659 forul judecătoresc al oraşului hotărăşte ca pe viitor cei ce vor fi prinşi furând, ponegrind sau făcând vrăji, să fie pedepsiţi cu o amendă de 100 florini şi să fie puşi la stâlpul infamiei de unde vor trebui să revoce toate faptele pentru care au fost acuzaţi, în caz contrar li se va tăia limba.

Fără să ştim câţi dintre orăşenii acelor timpuri şi-au ispăşit pedeapsa în acest fel, varietatea sentinţelor creşte, de la an, la an, luând forme din ce în ce mai dure. Astfel, un hoţ de lucruri mărunte este condamnat în 1665 să fie legat de coada unui cal, să fie târât şi să înconjoare de mai multe ori centrul oraşului, apoi să fie dus pe câmpul Rogoz – (aflat în apropierea stadionului 23 august de azi) – unde să i se zdrobească picioarele.

Din alte acte aflăm că un bigam, dovedit cu martori, este condamnat la 5 iulie 1669 la moarte, după ce încă în 1620 o femeie, pentru viaţa imorală pe care a dus-o, a fost condamnată să fie îngropată de vie în pământ, între spinii de pe câmpul Rogoz. Trebuie să menţionăm că în executarea unor astfel de pedepse capitale sunt semnalate cazuri când preoţii din oraş au cerut scurtarea chinurilor prin tăierea capului sau înecare, lucru pe care instanţa de judecată a oraşului nu-l admite în cazul citat.

Dintre hotărârile luate cu privire la unele procese de vrăjitorie, atât de frecvente în Evul Mediu, amintim sentinţa din 18 iulie 1650 prin care o tânără vrăjitoare, dovedită ca atare cu ajutorul martorilor, este condamnată la moarte prin ardere pe rug. Tot din această sentinţă, din 1650, aflăm că magistratul oraşului avea angajat un călău denumit Omul negru căruia i se plătea câte un florin de aur pentru fiecare execuţie, iar cea amintită mai sus se menţionează că era a patra în acel an.

Printre alte hotărâri ale magistratului oraşului, al căror principali membri formau şi instanţa de judecată, amintim pe cea din 20 august 1667, când se interzice fumatul pe teritoriul oraşului, precum şi vânzarea tutunului sub ameninţarea unor severe pedepse.

Autonomia judecătorească câştigată de oraş de-a lungul secolelor XIV-XVII va fi menţinută până la mijlocul secolului al XIX-lea, când organele judecătoreşti şi actele procedurale vor primi noi forme de organizare specifice orânduirii capitaliste.