Bilanț: 10 ANI de UE

Suntem mai puţini, ceva mai bogaţi, mai birocratici, mai liberi, mai europeni şi, de fapt, ne-am păstrat aceleaşi vechi metehne naţionale. Uniunea Europeană a fost, pentru România, întâi, „visul de aur” şi apoi, „blestemul frăţiei”. UE a devenit mit şi cauză general valabilă: cauza tuturor bunelor şi mai mereu scuza pentru a impune legi birocratice sau excesive. De fapt, timp de 10 ani, nicio instituţie a statului nu a fost în stare să facă o evaluare riguroasă şi serioasă a primului deceniu de la aderarea României la UE. Evident, bilanţul ar ieşi pe plus, dar există şi puncte negre pe care ar trebui, întâi de toate, să ni le asumăm noi. 

1 ianuarie 2007. A fost anul ma­rilor speranţe. Momentul ade­rării României la UE, momentul în care deveneam europeni cu acte în regulă, cu toate drepturile şi obligaţiile care decurg de aici. Azi, la 10 ani de la aderare, pentru cei mai mulţi români UE înseamnă doar libertate de circulaţie, un drept pentu care 3 milioane de români au ales să plece în străinătate, pentru alţii, înseamnă statutul de membru într-un club select, pentru alţii înseamnă doar fonduri. 1 ia­nuarie 2017. La 10 ani de la aderare, România e la fel de „ruptă” ca şi atunci între proeuropeni şi eurosceptici. Nimeni nu poate nega beneficiile şi oportunităţile uriaşe aduse de UE şi nimeni nu poate nega că e dezamăgit de modul în care am ştiut să le folosim.

Statistic. Aproximativ 2,5 milioane de români au emigrat pe perioadă înde­lungată din ţară şi alţi circa 500.000 au plecat pe termen scurt în alte ţări, în ultimul deceniu.
Mirajul salariilor mari, dar şi lipsa locurilor de muncă din ţară au determinat populaţia cu vârstă de muncă să părăsească ţara, iar consecinţele au fost deopotrivă pozitive şi negative.

Numai în primul an de la aderarea Ro­mâniei la Uniunea Europeană Ro­mânia a rămas fără jumătate de milion de locuitori, majoritatea optând să meargă la muncă în state precum Italia sau Spa­nia, unde există şi în prezent cele mai mari comunităţi de emigranţi români.
Cea mai mică migraţie a fost înre­gis­trată abia în 2013: 160.000 de români. Rata plecărilor a crescut din nou după aceea, până la aproape 190.000 în 2015.
Din 2006 până în 2015, românii din străinătate au trimis acasă peste 52 mld. euro, cu mult peste nivelul investiţiilor străine din aceeaşi perioadă (de circa 41 mld. euro în ultimii zece ani). În aceşti zece ani salariile nete s-au dublat iar salariul minim s-a triplat. Şi totuşi, suntem ţara cu cele mai multe wc-uri în curte şi suntem „ruda săracă” a europenilor.

Dar dacă vorbim de UE, să recunoaş­tem că din toată ecuaţia, cel mai mult ne-au interesat banii. Fondurile euro­pene pe care le-am considerat prea pu­ţine, dar pe care nu le-am putut cheltui. Ajutorul financiar pe care ţările contributor-net la bugetul Uniunii Euro­pene l-au acordat României încă din perioada de preaderare este mai concret decât orice discuţie despre plusurile sau minusurile aderării: soldul marchează un plus de 26,5 miliarde de euro – cât costul total al tuturor autostrăzilor şi dru­murilor expres de pe hârtie din România.

De după semnarea acordurilor de ade­rare la UE, în aprilie 2005, până în septembrie 2016, România a primit 39,8 miliarde de euro de la UE – fonduri structurale, pentru dezvoltare rurală şi plăţi directe în agricultură - şi a plătit contribuţia obligatorie de 1% din Pro­dusul Naţional Brut de 13,7 miliarde de euro, rezultând un sold pozitiv de peste 26 de miliarde de euro.

România are un necesar de finanţare pentru infrastructură, pentru următorii 20 de ani, de 126 de miliarde de euro, după cum relevă strategia de dezvoltare teritorială a României „România policentrică 2035”. Pentru autostrăzi, sunt necesare 13 miliarde de euro, pentru drumurile expres, 10 miliarde de euro. Drumurile naţionale au nevoie de două miliarde de euro, drumurile judeţene de şase miliarde de euro, drumurile comunale de 4,7 miliarde de euro, căile ferate de 14 miliarde de euro, metroul bucureştean de 10 miliar­de de euro, porturile de 3,4 miliarde de euro, infrastructura de apă-canal de 23 de miliarde de euro, Delta Dunării de un miliard de euro – iată nevoi uriaşe care nu pot fi însă susţinute doar din banii UE.

26 de miliarde de euro primiţi de la UE înseamnă însă bugetul pe un an întreg al anilor ‘90 şi jumătate din bugetul statului pe anul trecut. Străzile unor sate şi comune precum Buceşti, Iveşti, Lieşti, din judeţul Galaţi sunt astăzi asfaltate cu banii UE, oamenii au gaz şi apă curentă din banii Uniunii. Nu sunt multe lucruri? Nu sunt pentru că, pe măsură ce banii europeni veneau, cheltuielile statului pentru investiţii au scăzut. De ani de zile cheltuielile de investiţii ale statului au fost cu 10 - 25% sub cele estimate iniţial. Bugetul statului s-a bizuit prea mult pe banii care urmau să vină de la Bruxelles. În 2016, de exemplu, din totalul cheltuielilor cu investiţiile prevăzute în buget, de 37,7 miliarde de lei, doar jumătate (19 mld. lei) ar urma să vină din buget (cheltuieli de capital), restul urmând a fi fonduri UE (17 miliarde de lei).

Radu Bolchiş, director Direcţia programe din cadrul Primăriei Baia Mare spune că: „Din punct de vedere al vieţii românilor e un plus valoare, din punct de vedere al faptului că decalajul dintre Europa de Vest şi Est este uriaş şi întotdeauna o să fie bogaţi şi săraci, trebuie să ni-l asumăm, niciodată n-o să câş­tigăm ca şi neamţul, de exemplu. Din punct de vedere al fondurilor intenţiile lor au fost bune, modul în care noi
le-am gestionat a fost prost şi pe această perioadă de programare e şi mai prost. N-am învăţat nimic, ne-am complicat existenţa şi am birocratizat-o. N-am ştiut să atragem fondurile, nici acum nu ştim şi n-am ştiut să con­centrăm fondurile pe nişte programe care să aducă plus valoare. Am împrăş­tiat banii în foarte multe direcţii, n-am avut o strategie. Se vede că am investit dar inves­tiţiile nu aduc valoarea care trebuia să o aducă. Şi pe perioada 2014-2020 ni s-a recomandat să atragem doar câteva domenii cheie, ne-am certat cu comisia, le-am luat pe toate şi banii nu ajung, niciodată nu ajung. La ora aceasta suntem mai în întârziere decât în exerciţiul financiar trecut. În 2008 s-a semnat primul contract de finanţare pe Nord Vest, după un an şi ceva, noi acum suntem la 3 ani de zile şi din câte ştiu nu e semnat niciun contract. E un decalaj dublu faţă de perioada aceea când puteam spune că nu ştim. În continuare dezvoltăm prea mult birocraţia, ne ascundem în spatele hârtiilor, împrăş­tiem banii ăştia care nu sunt mulţi faţă de nevoi şi iarăşi va fi un plus valoare dar nu cum ar trebui. 21 de miliarde ne-au dat, am zis că e o picătură într-un ocean şi n-am reuşit nici pe aceia să-i cheltuim.
Acum ne-au dat mai mulţi, dar încă n-am demonstrat nimic. Cine ga­ran­tează că vom fi mai harnici? Din punctul meu de vedere, problemele cele mai mari apar de la nivel naţional în jos, practic nu euro­penii ne stabilesc regu­lile, e excesul acela de zel”.

Să ne bucurăm!?

În mentalul informal, până în anul 1989, a multor români a fost  dorinţa: să vină americanii! Era însă doar şoptită. După anul 1989 dorinţa s-a transformat în una formală, adăugându-se cea de a fi primiţi în Uniunea Europeană. Toate acestea s-au împlinit şi uite că au trecut zece ani de la 1 ianuarie 2007, când am arborat steagul Uniunii Europene alături de Tricolorul românesc. Aceasta temă, azi, să fie doar un remember ziaristic sau într-adevăr este un eveniment real, întrucât, prin pragmatismul exclusiv financiar, mulţi îşi pun întrebarea: ce am câştigat şi ce am pierdut? La această întrebare nu ştiu să răspundă nici conducătorii actuali ai Uniunii Europene, care se înclină ca o nuia între două concepte opuse, privind cedarea totală sau parţială a  suveranităţii naţionale.
Ce am câştigat? Sentimentul că suntem o naţiune demnă de a fi într-o structură râvnită de zeci de ani. Că avem posibilitatea de a spune un cuvânt în multe probleme politice şi economice. Că putem să trecem peste nişte linii imaginare, numite graniţe, fără a sta la poarta unor legaţii sau ambasade. Că putem avea de trei ori mai mulţi bani, decât plătim ca membri ai Uniunii Europene, dacă ştim să tragem din ei. Că putem să ne vindem în alte zări mintea şi forţa braţelor, fără să fim umiliţi la tot pasul.
Dar tocmai aceste sentimente ne-au conştientizat că imaginarul nostru nu a fost tocmai realist, întrucât pentru noi, românii, Schengenul este o ficţiune şi dreptul la muncă, oficial recunoscut, este şi nu este un adevăr.
Astăzi se discută mult folosindu-se sintagma „anti sistem”. Nu este o vorbă goală. Totul a devenit posibil. Un singur adevăr există: România este în Europa şi nu în Eur – Asia. Avem o cultură creştină.
Putem să avem şi un viitor, dar pentru acest lucru este o condiţie: să nu ne urâm.
Conf. Univ. Dr. Ștefan Gönczi

„După 10 de la aderare încă facem confuzie între aderare şi integrare. Aderarea a fost un proces politic de aşezare într-un cadru de reglementări specific democraţiilor consolidate, dar integrarea e un proces de durată care presupune armonizarea politicilor economice şi a nivelului de trai. În aceşti 10 ani România a învăţat mult în ce înseamnă Statul de drept, echilibrarea puterilor în stat, dar se poate constata, fără dubii,  că progresul cu privire la nivelul de trai este incontestabil. Integrarea va mai dura pentru că presupune mentalităţi, obişnuinţe etc, încă exersăm. Tocmai pentru că nu suntem suficient de educaţi şi nu avem suficientă obişnuinţă cu privire la reglementările societăţii, luăm ţeapă cu privire la adaptarea la principiile lor. Renaşterea naţionalismului sperăm să nu ducă până într-acolo încât să devină extremism. El renaşte, dar trebuie să fie o expresie culturală şi identitară care să nu meargă până acolo încât să nege naţionalismul altor comunităţi. Trăim pe trei coordonate conceptuale: raţionalismul grec, dreptul roman şi morala creştină. În rest, particularizăm felul acesta de viaţă prin limbă, obiceiuri, cultură, încap toate. Trebuie să ni le păstrăm, Europa e unitate în diversitate. Am luat şi ce e rău de la UE, dar am câştigat foarte mult în nivelul de trai, infrastructură etc. Nu le vedem pentru că ne informăm din nişte canale care nu mai reprezintă canale obiective ale societăţii. Apoi, libertatea de circulaţie, de marfă, dacă ar fi fost în ţară cei 3 milioane de tineri ar fi fost o mare povară pentru ţară, pentru şomaj. Vor reveni în ţară în condiţiile în care va fi un mediu propice deschiderii de microfirme. E mult mai bine cu UE, altfel am fi fost descoperiţi strategic, militar, conceptual, am fi fost captivi unei societăţi anormale pentru secolul 21. Totodată, mai suntem şi păcăliţi uneori pentru că nu avem calităţi administrative şi diplomatice”
Gavril Ardusătan, viceprimar Groşi

STATISTICI

- Dacă în decembrie 2006 salariul mediu net era de 1.099 lei, după 10 ani a ajuns la aproape 2.100 lei.
- Salariul real face raportul dintre creşterea salariilor şi preţurilor, pentru a avea imaginea corectă a puterii de cumpărare. Puterea de cumpărare a românilor a crescut, de la un nivel de 93,5% în octombrie 2006, la pragul de 160% în 2016, rezultând că în cei zece ani de la aderare în UE salariile reale au crescut cu circa 70%.
- La sfârşitul anului 2016 PIB-ul României era de 98 miliarde de euro, iar în 2016 era de peste 172 miliarde de euro.
- Aderarea la Uniunea Europeană a însemnat atragerea de fonduri în valoare de 39,9 miliarde de euro.
- Exportul României s-a dublat, iar investiţiile străine au creat locuri de muncă pentru sute de mii de români. Aceste investiţii de la intrarea României în UE se ridică la 33 miliarde de euro.
- 8219 firme au beneficiat de fonduri structurale şi de coeziune.
- Rata şomajului a fost de 4,67% în luna octombrie 2016, cu 3,1% mai scăzută datorită fondurilor europene care au creat peste 40.000 de locuri de muncă.