• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 20 Septembrie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 8 Iulie , 2019

Baia Mare, oraşul cu patru mine, un râu şi 14 poduri

La sfârşitul anilor ’90, eco­nomia românească a început să „duduie”, o sintagmă folosită de con­ducători, dar care arăta că „mormanul de fier vechi”, o altă sintagmă folosită de conducători post-decembrişti, funcţionează şi poate produce mult şi bine. Maramureşul era în perioada în care compania Remin era la putere, combinatele metalurgice scoteau producţie bună, minerii şi metalurgiştii aveau salarii bune. Poluarea era şi ea prezentă! A fost perioada în care economia nordului mergea mai bine ca cea din Cluj. A fost momentul în care Maramureşul ar fi putut ajunge departe dacă am fi avut conducători fermi, corecţi, interesaţi de cei mulţi. Din păcate, s-a pierdut totul, iar mineritul a intrat pe „ultimul drum”! În câţiva ani totul s-a închis, utilajele s-au vândut la fier vechi, varianta oficială, dar noi credem că în bulibăşeala de atunci s-au pus bazele unor averi frumoase ale unora din sistem sau de pe lângă. Nu vrem să scriem despre aceste aspecte, încă nu este timpul, ci vrem să prezentăm Baia Mare dintr-o altă perspectivă. Poate conducătorii de acum vor afla că sunt soluţii prin care oraşul Doamnelor ar putea folosi averea pe care o are.

Am plecat de la informaţia pe care o aveam de mult timp, respectiv faptul că Baia Mare are două mine, închise, în oraş. Toată lumea ştie de mina Dealul Crucii, mai puţini băimăreni cunosc faptul că şi mina Săsar se află pe teritoriul municipiului. Plecând de la aceste informaţii am plecat pe urma celor două mine.
La sediul Remin, aflat în clădirea în care a funcţionat administraţia minei Săsar, am înconjurat clădirea pentru a vedea dacă sunt semne ale fostei exploatări. Am vorbit şi cu Ioan Nechita, inginerul şef al Remin, dar şi cu cei care mai lucrează la mina Săsar.
Am aflat că există un punct de lucru al minei, un sediu într-o casă aflată în apropriere, care are un fel de coordonator. Şi am aflat că intrarea în mina Săsar se făcea pe sub clădirea în care funcţionează Remin acum.
A fost surprinzător, stăteam în biroul inginerului şef, iar dedesubt, cu două etaje, se afla intrarea în mină. Un fapt inedit!
Am primit aprobarea de a vedea mina şi informaţia că de fapt sunt două guri de mină. Iar în oraş mai sunt două mine. Altfel spus, Baia Mare este oraşul reşedinţă de judeţ cu patru mine în oraş. Dacă nici asta nu este o atracţie turistică!
Plecând de la aceste date am vorbit cu cel care se ocupă de mina Săsar în mod direct. Şi am aflat lucruri surprinzătoare.
Cele două guri de mină au trasee diferite. Cea din dreapta, cum le priveşti, merge în linie dreaptă, pe sub deal, circa doi kilometri, după care merge spre Dealul Crucii. A doua gură de mină o ia spre stânga şi ajunge până pe Borzaş. Practic, după cum ne-au explicat specialiştii de la Săsar, toţi munţii şi dealurile care se află în oraş şi lângă, sunt străpunşi de galerii. La fiecare 50 de metri adâncime, alte galerii. Munţii sunt străpunşi în toate părţile. Dacă ar fi să adunăm lungimea galeriilor din aceşti munţi, ne-ar da o lungime mult mai mare ca lungimea străzilor şi bulevardelor din Baia Mare de acum. Ceea ce este incredibil! Se poate spune că în paralel cu actualul oraş, dar în subteran, se află un alt oraş mult mai întins.

Am coborât să vedem gurile de mină. Un aer rece s-a simţit de cum am ajuns în apropierea celor două intrări. La faţa locului, un muncitor punea var în apa de mină care ieşea din subteran. Cele două mine nu au fost închise din motive de protecţie. Inevitabil, pentru o exploatare care nu are activitate, în subteran se strâng apele de mină. Ele trebuie să iasă pe undeva, iar la Săsar ies prin cele două guri de mină. Sunt mai multe sau mai puţine, în funcţie de ploi, de zăpadă, de capriciile vremii. Am aflat că temperatura la intrarea în mină este de 12-13 grade, constant. Specialiştii de aici ne-au spus că atâta timp cât apele de mină ies şi se duc într-un pârâiaş ce ajunge în emisar după ce este redusă aciditatea cu var, e bine. Dacă nu ar mai veni ape de mină ar fi periculos, ar fi pericol mare. Ar însemna că undeva, în subteran, a avut loc o surpare, s-a prăbuşit vreun tavan, sau altceva. Astfel de accidente ar stopa ieşirea apei de mină care s-ar acumula în subteran şi ar ieşi la un moment dat, cine ştie pe unde.
Am mai aflat că în 2006, an în care s-a închis mineritul, la Săsar s-a mai lucrat vreo juma de an. Minereul scos din adâncuri a fost depozitat în apropierea minei. Sunt circa 40.000 de tone de minereu care sunt şi acum acolo. Un minereu cu o concentraţie de 1-2 grame de aur la tonă.

Din explicaţiile primite de la specialiştii minei Săsar ne-am putut face o imagine corectă a ceea ce s-a întâmplat după Revoluţie în această parte de oraş.
Mina Săsar se afla în afara oraşului. De la Mină şi până la Unic era teren gol, un teren care era al Minei Săsar. În momentul în care s-a construit Uzina Aurul, nu era nimic acolo, nu erau casele şi blocurile ce sunt acum. Toate aceste construcţii s-au ridicat după 1997. Şi credem că s-a construit haotic, fără un studiu prealabil. Am aflat că pe o suprafaţă mare de teren pe care s-au ridicat case este nisip. Altfel spus, un teren instabil. Dacă apele de mină ar fi blocate ele ar răbufni pe unde se poate, iar terenul nisipos poate fi un loc în care ar avea loc astfel de nenorociri.
Atunci când s-a construit, ar fi trebuit făcute studii geo şi topo pentru a avea certitudinea că se pot ridica construcţii. Am fi curioşi unde sunt ecologiştii de serviciu care au condamnat mineritul şi metalurgia, dar care nu au spus nimic că se construieşte prost. Inclusiv pe deal s-au ridicat o mulţime de case. Pare frumos, dar subsolul este „varză”, străbătut de canale, galerii…

Revenind la Săsar, am văzut platforma pe unde veneau garniturile de vagoneţi, în mină se intra cu vagonetul şi pe cealaltă gură de mină ieşeau vagoneţii cu minereul scos din adâncuri. De aici se ducea la măcinat, iar de acolo cu funicular, cu transportor se ajungea în Preparaţia Săsar. Acesta a fost fluxul tehnologic, de aici se scotea aur şi argint, bogăţiile pentru care trudeau ortacii mara­mureşeni.
La platforma de unde plecau vagoneţii se află, şi acum, o troiţă care a fost pusă aici în 1982. Era locul în care veneau minerii pentru un ajutor din partea Sf. Varvara, protectoarea minerilor, dar care are o cruce adusă din capela aflată în mină, după ce mineritul a fost închis. Este ceva foarte interesant şi care ar trebui văzut de toţi cei care sunt interesaţi de minerit. Puţin mai departe de troiţă se află vechea gazetă de perete în care erau popularizaţi minerii fruntaşi în perioada comunistă.
Am încercat să refacem traseul până la uzina de preparaţie, dar nu este posibil. Preparaţia Săsar nu mai există, totul a fost vândut la fier vechi.
Au mai rămas câteva urme ale clădirilor în care a funcţionat Preparaţia. Atât!
Celelalte mine sunt în capătul străzii Ciocanului şi pe strada Griviţei, în curtea fostului ATCOM.

Concluzia este interesantă. Baia Mare este singurul municipiu reşedinţă de judeţ din ţară care are un râu care taie oraşul în două, un râu care are 14 poduri, şi care are patru gri de mină, între care Mina Dealul Crucii a fost deschisă în 1763, după cum am citit la intrarea în mină.
Istoric al exploatărilor băimărene
şi al Preparaţiei
Informaţii despre existenţa unor lucrări de deschidere din cadrul pe­rimetrului Săsar sunt relatate într-o descriere din 1530 care se referă la Dealul Crucii.
Între 1849-1944 are loc moder­nizarea metodelor de exploatare - introducerea unei maşini cu abur la mina Dealul Crucii. În perioada 1933-1939 ia amploare reutilarea şi modernizarea instalaţiilor de extrac­ţie şi prelucrare a minereurilor, ac­ţiune ce a condus la creşterea producţiei de metale preţioase şi neferoase până la 406 kg în anul 1939.
În 1939 se pune în funcţiune o instalaţie de prelucrare prin cianurare directă a minereului auro-argentifer furnizat de mina Săsar, la o capacitate de 100 t/zi, instalaţia fiind unică în ţară la acea dată, a fost echipată cu utilaje livrate din Germania şi Olanda, fiind cotată ca una dintre cele mai moderne instalaţii de acest tip din Europa. Instalaţia de cianurare a fost ulterior completată cu o topitorie pentru nămol aurifer de cianuraţie, un cuptor pentru cupelare şi un laborator de analize, lu­crări finanţate de Societatea „Astra” Petroşani, proprietara uzinei.
În anul 1948, uzina este preluată de Ministerul Minelor şi Petrolului, iar din 1949 trece la Centrala Auro-Argentiferă a Metalelor Neferoase, Direcţia Generală Baia Mare. Începând cu anul 1952, capacitatea U.P. Săsar creşte la 330 t/zi, iar în anul următor este pusă în funcţiune o instalaţie de prelucrare prin flotaţie a minereurilor aurifere la o capacitatea de 110 t/zi, care amplificată succesiv, atingea capacitatea de 990 t/zi în 1960.
Din anul 1999 s-a trecut la prelucrarea minereurilor aurifere prin tehnologia de cianurare directă cu reţinerea metalelor preţioase pe cărbune activ, prin procesarea minereurilor la uzina Aurul SA (ulterior TRANSGOLD SA). În aceste condiţii, activitatea de bază a uzinei de preparare a fost limitată numai la pregătirea minereului pentru concentrare prin operaţiile de sfărâmare, măcinare, îngroşare şi transfer al tulburelii.
Activitatea instalaţiei de cianu­raţie a fost sistată în anul 2000, la scurt timp după adoptarea tehnologiei de concentrare prin tehnologia CIP/CIL din cadrul SC TRANSGOLD SA. Cum şi această uzină şi-a încetat activitatea, aflându-se în proces de lichidare, funcţionarea E.M. Aurum (E.M. Baia Mare) a fost pusă sub semnul incertitudinii.
Funcţionare E.M. Aurum (E.M. Baia Mare) a încetat în cursul anului 2006.
Terenul de pe strada Victoriei nr. 77 a fost vândut în contul unor datorii. În prezent există mai mulţi proprietari privaţi şi societăţi private, de exemplu Inserv, alte firme şi persoane fizice.
În ceea ce priveşte minele de aici, activitatea de extracţie era concen­trată în patru perimetre active: Sofia, Dealul Crucii, Borzaş şi Simion Trei Stejari, din care erau exploatate numai minereuri auro-argentifere. Zăcămintele Sofia, Borzaş, Dealul Crucii sunt legate funcţional între ele prin orizontul principal (orizont de transport) cu cota +215,3 m la gura galeriei Săsar şi cu acces din incinta principală.
Iată cum se desfăşura, pe scurt, procesul tehnologic mină-preparaţie. Era scos minereul din mină. După recepţia cantitativă pe trei cântare pod bascul de 2 t, 40 t şi 50 t, se efectua recepţia calitativă, prin pre­levare de probe reprezentative şi se făcea analiza acestora. Instalaţia de recepţie-însilozare dispunea de două buncăre de recepţie cu capacitatea de 30 t fiecare şi un număr de patru silozuri identice repartizate pe două linii independente de recepţie. Prealabil operaţiilor de sfărâmare, pentru îndepărtarea din minereul brut a fracţiilor ultrafine cu conţinut ridicat de metale preţioase, acesta era introdus în instalaţia de spălare. Treapta I de sfărâmare se desfăşura pe două linii identice, paralele, echipate fiecare cu câte un concasor cu fălci C80-50, care acţiona în circuit des­chis cu câte un grătar mobil cu
S=4 m2 şi dimensiunea interioară a ochiurilor de 100 mm.
Treapta a II-a de sfărâmare se rea­liza într-un concasor giratoric, care a fost pusă în funcţiune în anul 2005. Minereul sfărâmat era dirijat pe două linii paralele, echipate cu transportoare cu bandă de cauciuc, şi descărcat în silozurile ce alimentau instalaţia de măcinare.
Măcinarea se realiza în trei trepte, în mori cu bile, care funcţionau în circuit închis cu câte o instalaţie de clasare în două trepte, formată din clasor mecanic cu spirală şi hidrociclon cu geometrie variabilă. Pentru iniţierea procesului de dizolvare a metalelor preţioase, operaţia de măcinare se realiza în prezenţa de leşie săracă, provenită de la instalaţia CIP/CIL, ce era preluată într-un îngroşător cu volumul de 1000 m³ şi distribuită printr-o reţea de conducte, la fiecare linie de măcinare.
Cam aşa era atunci, acum sunt doar resturi a ceea ce a fost cândva o mină de top!

 

 

Maramureşul era în perioada în care compania Remin era la putere, combinatele metalurgice scoteau producţie bună, minerii şi metalurgiştii aveau salarii bune. Poluarea era şi ea prezentă! A fost perioada în care economia nordului mergea mai bine ca cea din Cluj. A fost momentul în care Maramureşul ar fi putut ajunge departe dacă am fi avut conducători fermi, corecţi, interesaţi de cei mulţi.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.