• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 29 Martie 2024

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 29 Iunie , 2015

Bădia Tache, Omul care a învins toate reeducările comuniste

Tache Rodas este, probabil, singurul supravieţuitor a patru reeducări comuniste. A trecut neînvins prin „malaxorul” de suflete din Târgşor, Piteşti, Gherla şi Aiud. A stat, mereu, în preajma morţii, dar niciodată nu s-a temut de ea, pentru că avea o armă imbatabilă: rugăciunea. Viaţa lui ar putea fi, de la cap la coadă, un film de acţiune sau un roman istoric. Dar e altceva, mult mai înalt: un miracol. Minunea unui biet om simplu care numai prin credinţă şi crezuri învinge timpul, regimul, vremea, răul. Sau normalitatea Omului veritabil.

 

Se spune că un om a căzut într-o prăpastie. În cădere, s-a prins cu amândouă mâinile de o rădăcină. Disperat, a început să se roage aşa cum nu o mai făcuse niciodată: „Doamne, te rog, scapă-mă de aici!”. A auzit o voce care îl întreba: „Dar crezi în Mine?”. „Cred, Doamne!”. „Atunci, dă drumul rădăcinii”. Există puţini oameni care au curajul să-şi dea drumul pe panta destinului, ţinându-se doar de firul credinţei în Dumnezeu şi care ştiu că după „cred” şi „iubesc”, nu se pune niciodată „dar”.

Constantin (Tache) Rodas a dat drumul „rădăcinii” care îl ţinea în siguranţă şi confort, demult, pe când avea doar 18 ani şi era elev. Atunci a început să „alunece” în hăul temniţelor comuniste, pe care le-a trăit, în cea mai cruntă teroare timp de 17 ani. A trecut prin toate reeducările comuniste, iar moartea, fizică şi sufletească i-a rânjit mereu în faţă. Dar el i-a întors un zâmbet cald, blajin, fără pic de ranchiună. Acel zâmbet care nu l-a părăsit până azi. Bădia Tache a ajuns la 91 de ani întreg la trup, minte şi suflet. A ieşit din temniţe surd, cu trei coaste rupte, nesudate nici azi şi fără niciun dinte, toate din cauza bătăilor. Viaţa lui, ar putea fi, de la cap la coadă, un film de acţiune sau un roman istoric. Dar e altceva, mult mai înalt: un miracol. Minunea unui biet om simplu care, numai prin credinţă şi crezuri învinge timpul, regimul, vremea, răul. Sau normalitatea Omului veritabil.

 

Bădia Tache îşi deapănă însă poveştile firesc. Nu se laudă, nu poartă ranchiună, doar lacrimile care stau să-i inunde ochii îi mai trădează emoţia. Prima arestare a avut loc în 1942, pe când era elev la Liceul Comercial „Spiru Haret” din Ploieşti. Atunci a fost condamnat la cincisprezece ani de muncă silnică, eliberat în aprilie 1944 prin decret şi rearestat după doar patru luni: „În 1942 m-au arestat pentru că se vorbea la şcoală că vin americanii. Mi-au dat o condamnare de 15 ani. La anchetă, unul dintre colegi, de la alt liceu a spus că a vorbit cu câţiva de la liceul meu. Numele meu nu îl ştia, aşa că i s-au adus foile matricole. Şi le răsfoiau în faţa lui, iar când a ajuns la fişa mea, cei care îl anchetau şi-au dat seama că eu eram cel căutat. Asta pentru că deşi acel coleg nu a spus, ei şi-au dat seama pentru că pe faţă i-a apărut un gest involuntar.

În ’42 m-au arestat şi în martie ’43 m-au condamnat la 15 ani.

Am stat la Ploieşti şi apoi m-au dus la Piteşti, dar atunci era regim pentru studenţi şi elevi, ca la internat, cu reviste, cu cărţi, cu program de studiu. Am stat un an şi ceva. Dar pentru că era clădire nouă, Ministerul de Interne avea nevoie de ea, aşa că ne-a trimis la Alba Iulia pe toţi. A apărut decretul 70 din 1944 dat de Antonescu prin care ne puneau în libertate condiţionat, dar dacă mai faci acelaşi delict, faci şi anii de pedeapsă care au rămas. Eu făcusem aproape doi ani. Directorul închisorii ne-a dat tuturor calificativul că ne-am purtat frumos. Ne-au eliberat pe toţi. Apoi a venit 23 august. Iar după ce am venit de la şcoală, m-au arestat pentru că aveam cazier. Au făcut un lot şi ne-au dus la Braşov, unde m-au condamnat la 5 ani, dar eu mai aveam 13 din condamnarea de 15 ani, din care am fost eliberat condiţionat. Apoi m-au dus la Târgşor. Şi într-o bună zi, ne-au încărcat în vagoane şi ne-au dus într-un lagăr de prizonieri ruşi care se eliberase, la Slobozia. Era plin de ploşniţe acolo”.

 

Bădia Tache a reuşit să evadeze din lagărul de la Slobozia în septembrie 1945 şi a fost reîncarcerat abia pe 17 mai 1948: „Într-o duminică, fără să fie premeditat nimic, i-am zis unui prieten „azi plec acasă”, iar el s-a speriat, aşa că i-am spus „am zis şi eu aşa”. Dar am zis fără să gândesc. Pentru că pe la ora 3 ne-au scos să aducem lemne de un metru pentru bucătărie. Eram numai în cămaşă şi pantalon. Văzând că gardienii nu erau atenţi, m-am dus după o stivă de lemne şi am trecut primul rând de sârmă. Apoi urma un loc liber şi mai era un gard de sârmă. Dacă mă prindeau acolo, mă împuşcau. Dar am trecut şi de al doilea gard şi am căzut într-o groapă cu bălării. Apoi am mers vreo 100 de metri şi am ajuns la capătul gardului. Am stat un pic să mă orientez şi mi-am zis că trebuie să urmăresc calea ferată să nu mă pierd că era pădure. Am ajuns la gara din satul unde s-a născut părintele Papacioc şi m-am dus la cabină şi le-am spus că ai mei au rămas în tren cât eu am coborât puţin, trenul a plecat şi eu am rămas doar cu hainele de pe mine. L-am rugat pe cel de acolo să mă lase să merg până la Ploieşti. Când a venit trenul, am fost lăsat să urc în locomotivă. Era în octombrie. Înainte de Ploieşti am coborât şi m-am dus la unchiul meu. Ai mei s-au speriat când am ajuns acasă. Le-am spus că am venit în concediu, să-i binedispun. Tata avea legătură cu şeful judeţului şi avea relaţii, aşa că am fost lăsat în pace până în 1948”.

 

A fost rearestat însă, în 1948, când începe adevăratul calvar în temniţele comuniste. Putea alege de la început drumul uşor: de trădător. Dar l-a ales pe cel greu, de erou: „Pe urmă m-au arestat iarăşi, m-au luat de acasă. În ziua procesului, şeful Curţii Marţiale mi-a spus că dacă îi spun cine-i şeful nostru, la ora 12 mă lasă acasă. Iar eu i-am spus că nu ştiu. Aşa că au urmat procesele pe bandă rulantă şi mi-au dat 5 ani. A fost bine vreo două luni de zile, apoi a venit greul. Într-o bună zi, pe cei cu 5 ani ne-au luat să ne ducă la muncă la Canal. Am mers prin Văcăreşti, la Poarta Albă. Apoi ne-au dus aproape de Constanţa. Acolo, un deţinut, şeful brigăzii, m-a luat de ajutor. Era o brigadă de 15 oameni.

Într-o zi, şeful brigăzii m-a lăsat să scriu carte poştală acasă şi a doua zi a venit mama cu un colet şi plângea de cât de frig era. Unul dintre cei de acolo nu a mai rezistat din cauza regimului şi s-a aruncat în sârmele de pe margine şi l-au împuşcat. De la Canal, am primit dispoziţie să mergem la Piteşti în 1950. Am trecut prin Văcăreşti şi ne-au dus la Piteşti”. La Piteşti a intrat în „moara lui Ţurcanu”, în malaxorul de suflete numit reeducare, care l-a zdrobit fizic, dar sufletul nu i l-a putut zdrobi: „Ne-au băgat în două camere. Eu eram în camera „4 spital”, îi spunea aşa pentru că pe vremuri la parter era spital şi camera era cu numărul 4. Acolo erau şi unii mai vechi. Pe noi ne scoteau din când în când afară şi rămâneau 3 locatari vechi care spuneau tot ce s-a vorbit, cu detalii despre fiecare. Eram vreo 30 de oameni acolo. Dar cei mai vechi întrebau: cine eşti, de unde eşti, şi eu am avut organizaţii tu ce ai făcut? etc. Eu nu am vorbit că nu aveam ce să vorbesc. Şi în 25 martie, cu o oră înainte de stingere, au început să ne bată. Ţurcanu a dat semn şi s-au năpustit cu bâte”.

 

Primul miracol al temniţei era faptul că Bădia Tache nu simţea loviturile: „Eu nu am simţit nicio lovitură, nu am ţipat deloc. Vedeam că dă în mine, dar nu simţeam nimic. Ajutorul lui Ţurcanu era Tudor Stănescu. Strigau: „porcii la masă”, iar noi, cu gamela în faţă, trebuia să mâncăm cu mâinile legate la spate. Apoi, la comandă, trebuia să mâncăm din pâine când ziceau repede: muşcă-înghite, muşcă-înghite! Altă dată ne-au ţinut nemişcaţi pe marginea patului cu mâinile pe genunchi şi să ne uităm la un punct fix. Altă dată ne-au pus să facem o mie de genoflexiuni.

Eu am reuşit să fac o mie pentru că aveam rezistenţă de la lucrul la lopată de la Canal. Apoi ne luau la interogatoriu „pe cine ai lăsat afară?”. Cam aşa era „programul”. Dimineaţa ne dădea o gamelă de terci, dar vă spun sincer că în acele momente nu mai simţeam nici foamea. Şi vă spun sincer şi cred asta: când crezi în Dumnezeu, nimic nu e greu! Iar eu am crezut”. De multe ori, a încasat bătaie pentru alţii. Dar nu le poartă ranchiună şi e bucuros că a primit bătaia şi nu stigmatul de reeducat: „La un moment dat, a trebuit să ştergem sub priciuri şi unul, Suciu, fost şef la Arad, mi-a spus: „să nu spui nimic”, iar eu i-am răspuns „nu spun nici mort”. După care a venit Ţurcanu şi a întrebat „are cineva ceva de spus?”. Iar Suciu ridică mâna şi a zis că a vorbit cu mine. Asta pentru că acolo era regula că scăpa cel care pâra primul. Eu le-am spus „am zis tot ce ştiu”, iar ei mă băteau. Dacă spuneam un nume, îl băteau şi pe acela, aşa că preferam să dea în mine. Ţurcanu era voinic, avea un regim special aşa că ajunsese cred la peste 100 de kilograme. Când lovea, făcea prăpăd.

Eu nu m-am temut de Ţurcanu pentru simplul fapt că atunci când mă lovea nu simţeam nimic, nicio durere. Puteam să mă uit în ochii lui, iar asta parcă îl speria. Secretul este Maica Domnului, ea m-a ajutat de fiecare dată! M-a ajutat de enorm de multe ori, dar nici eu nu am scuipat-o niciodată! Eu niciodată nu am ţipat în timpul bătăilor”. Recent, bădia Tache s-a întâlnit cu unul dinte călăii de atunci, Tudor Stănescu şi, fără nicio strângere de inimă, l-a iertat: „Odată, de Florii, a venit Stănescu Tudor care trăieşte. Eu zic că Dumnezeu l-a lăsat în viaţă să spună ce s-a întâmplat, şi a venit târziu şi a mărturisit, că altfel să nu se interpreteze că mă laud. Îl bătea şi pe el Ţurcanu dacă nu asculta ordinele.

Stănescu a venit să-şi ceară iertare şi mi-a spus că l-a bătut şi pe el. Eu l-am iertat, dar i-am spus „dacă te-a bătut pe tine, tu mă omori pe mine?”. De Florii a venit Stănescu cu o putină cu apă şi cu două bucăţi de funii. M-a pus în genunchi şi înmuia funiile în apă şi îmi dădea pe cap aşa cum se bat clopotele. Atunci am strigat: „nu mă mai bate în cap că înnebunesc!” Nu am zis că mă doare. Mă gândeam că dacă înnebunesc sunt nenorocit, că nu mai ştiu de mine. Dar el zicea: „să înnebuneşti!” Şi mă bătea cu funiile ude. Nu am niciun interes să mint, pentru că a povestit-o şi el. Nu i-am reproşat nimic atunci când a venit să-şi ceară iertare. Apoi, de Paşti, au adus un inginer de la Timişoara şi l-au răstignit de perete, ca şi cum ar fi Hristos, iar pe noi ne-a încolonat să trecem prin faţa lui. Te îngrozeşti şi să povesteşti ce s-a întâmplat. La un moment dat, l-au luat pe unul Mihai Buracu ce stătea tot timpul cu căciula pe cap şi i-au cerut să se reeduce. Iar el a zis că acceptă dacă mă reeduc eu. Aşa că m-au luat la bătaie. În sufletul meu mi-a părut bine că am luat eu bătaie pentru că l-am ajutat pe el să nu cedeze”. 

 

Bădia Tache a avut o rezistenţă incredibilă. Se mirau şi torţionarii că nu ţipă şi nu plânge. A plâns o singură dată: „Am plâns pentru că era Săptămâna Mare. Cât am fost închis mă rugam tot timpul la Maica Domnului, spuneam „miluieşte-mă pe mine păcătosul!” şi îi spuneam tot ce simţeam. La un moment dat, vorbeam atât de prietenos cu Maica Domnului ca şi cum vorbeam cu mama. O singură dată am avut un vis cu Maica Domnului. Am adormit rugându-mă şi nu mai ştiu ce i-am spus, dar ştiu că m-am trezit cu convingerea că nu sunt singur”.

Apoi, bătăile s-au oprit la Piteşti şi au fost duşi la Gherla, aproape toţi, inclusiv Ţurcanu. După trei zile a început şi aici reeducarea: „ne-au anunţat că a început reeducarea şi să ne gândim ce nu am spus. Te băteau până leşinai, apoi dădeau cu apă pe tine şi, când îţi reveneai, băteau în continuare. Într-o zi ne-au scos în curte. Pe acolo nu avea voie să circule nimeni, iar dacă apărea cineva, trebuia să întorci faţa la perete. Şi acolo era un camarad de la Sinaia care mi-a spus că avea voie să umble prin toată fabrica.

I-am spus să anunţe că am venit de la Piteşti şi să nu răspundă la nicio întrebare. Iar el s-a dus şi m-a pârât, pentru că îi era frică să nu îl spun eu pe el. Seara a venit Ţurcanu şi în camera 98 m-a bătut. Doi au pus o saltea pe uşă să nu se audă, dar eu nu ţipam pentru că nu aveam voce de ţipat. Nu ştiu cât durau bătăile, dar pot spune că dădeau până când erau mulţumiţi. Mă băga sub apă şi dădea din nou. Sânge am văzut că curgea din mine, dar nu simţeam nimic, nicio durere. La Gherla, Ţurcanu m-a bătut mai rău decât la Piteşti. A doua zi dimineaţă gardianul de la etajul 3 dispăruse, aşa că tot etajul era al lui Ţurcanu. M-a băgat în prima celulă şi mi-a pus un sac pe cap şi m-a bătut iar. Apoi m-a dus prin toate celulele să fiu exemplu pentru cei care fac ca şi mine. Am fost dus prin 15 camere, mă târa pe jos, ca să impresioneze şi le spunea că cine va face ca mine nu va trăi. Ei au crezut că sunt mort. În timpul acesta a murit cineva la etajul trei şi era învelit în cearşaf. Când l-au dus jos, cei care au văzut, au crezut că pe mine m-au dus. Mi-a ajutat Maica Domnului să nu simt nici bătăile, dar nici foame sau sete. Nu poţi însă să-i judeci pe cei care spuneau ceva despre tine, că trebuiau să raporteze. Dar eu ştiam că dacă spun eu, întâi îl bătea pe cel despre care spuneam. Aşa că nu am spus despre nimeni nimic”.

 

Apoi, s-a terminat şi reeducarea de la Gherla: „După aceea m-au dus la Ploieşti şi au făcut o aiureală de anchetă să îmi dea în plus şi condamnarea anterioară, cea de 15 ani de pe timpul lui Antonescu. Acolo, la Securitate, înainte de a intra la anchetă, am făcut 20 de genoflexiuni

să-mi îmi urce tensiunea, şi am strigat că mi-e rău, să vină doctorul. Doctorul a venit şi a început să strige pentru că s-a temut să nu mor. Dar eu m-am prefăcut, tensiunea o aveam din cauza genoflexiunilor. Anchetele se făceau cu avizul doctorului care spunea că poţi să rezişti, iar aici nu era aviz, de aceea s-a speriat doctorul, crezând că mi-e rău că aveam tensiune. M-au pus să stau la pat şi mi-au dat medicamente. Timpul a trecut şi apoi a venit de la Bucureşti sentinţă cu repunerea în aplicare a mandatului de 15 ani. Au făcut scăderea cât am făcut şi mi-au spus „mai ai 8 ani”.” De multe ori, moartea a trecut pe lângă bădia Tache milimetric. Dar niciodată atât de aproape ca atunci: „ Eram încă în Ploieşti şi m-am îmbolnăvit. Nu mă puteam ridica din pat. Ei spuneau că e lombosciatică. Chiar nu mă puteam ridica din pat, nu mă puteam mişca. Au venit a doua zi doctorul şi oamenii de la Curtea Marţială.

Au venit şi a treia zi, şi a patra zi şi nimic, eu nu mă puteam mişca. A venit doctorul cu securiştii să mă ridic, că plec acasă. Era 11 noaptea, dar eu nu mă puteam mişca. Au stat cât au stat să mă convingă, dar dacă nu putem să mă ridic au ieşit înjurându-mă. A doua zi am aflat că i-au eliberat pe 4 în noaptea aceea şi au fost împuşcaţi în oraş. Cu ei ar fi trebuit să fiu şi eu, dar Maica Domnului m-a ţinut la pat. Am aflat apoi că trebuiau să fie împuşcaţi 4 de la drept comun şi unul dintre deţinuţii politici, care eram eu, să nu se afle ce s-a întâmplat la Piteşti. Mai mult, mama a fost anunţată că am fost împuşcat pe stradă şi să meargă să mă identifice. Probabil nu au apucat să schimbe scenariul, iar ei ştiind că am fost eliberat, au anunţat-o că am fost împuşcat. Dar eu nu eram printre cei împuşcaţi. Apoi, la scurt timp, mi-a trecut din senin durerea de spate. Apoi am intrat în greva foamei şi am cerut să vină procurorul. „Greşeala” a fost a şefului închisorii pentru că deţinuţilor politici nu le era acceptată în scris greva foamei. Eu eram ţinut într-un beci întunecat unde mirosea a cadavre. A venit procurorul şi i-am spus că nu am mâncare, aer, şi că de trei luni trebuia să fiu acasă pentru că apăruse un decret. După aceea a venit gardianul şi m-a scos de acolo. Nu mă mai durea nimic, deşi nici apă de băut nu am luat. Face Maica Domnului nişte lucruri de necrezut! Dar numai cine crede în Dumnezeu şi în Maica Domnului înţelege. Mă rugam la Maica Domnului pentru că ea te iartă şi dacă greşeşti. Mântuitorul în schimb este drept”.

 

Eliberarea a venit neaşteptat. Bădia Tache credea că e o capcană doar. N-a vrut să iasă din închisoare până a venit mama sa după el, cu un taxi: „Nu vroiam să ies că am crezut că mă împuşcă. Aşa că au chemat-o pe mama cu o maşină până în faţa închisorii. Au oprit circulaţia la capetele străzilor şi mama a venit cu un taxi, când i s-a făcut semn, şi m-au urcat în maşină. A doua zi, tot Ploieştiul ştia de la taximetrişti că s-a eliberat un deţinut politic. Şi m-am dus acasă”.

A fost rearestat după nici doi ani, pe 14 mai 1958, în al doilea mare val de represiune. A fost condamnat la alţi douăzeci de ani de muncă silnică şi a fost închis la Ploieşti, Jilava şi Aiud: „Mi-am zis: îi fac şi pe ăştia”. Atunci m-au dus la Aiud. 

M-au arestat în 1958 şi la Aiud am făcut 6 ani, până în ’64 când a fost decretul de eliberare. Acolo s-a făcut reeducare mult mai parşivă. De exemplu, o dată i-a citit prinţului Ghica o scrisoare de la soţie în care îi cerea să accepte ideile comuniste să meargă acasă, iar când l-a întrebat „ce zici?”, el a răspuns: „e dictată de Securitate!”. Pentru că nu am acceptat reeducarea, mi-au dat să am grijă de 12 porci. Mâncarea porcilor era mai bună decât a noastră. Dar pentru că nu am acceptat reeducare şi ideile comuniştilor, am fost dus în Zarcă, la izolare. Acolo m-au ţinut. În 64 a venit decretul de eliberare. După ’64 m-am angajat foarte greu, cu toate că ştiam mai multe limbi: germană, franceză, italiană etc. Mergeam periodic la securitate. Am fost urmărit până după Revoluţie. În anii ’90 am scăpat miraculos dintr-un accident, când un şofer s-a dat cu maşina după mine şi a încercat să mă calce, pentru că unii se temeau să nu spun ce mi-au făcut”. Bădia Tache se opreşte o clipă, apoi adaugă scurt: „Poate am uitat ceva, dar a fost lungă viaţa”.

 

Dacă Bădia Tache ar fi fost personajul principal în povestea omului căzut în prăpastie, Dumnezeu n-ar fi trebuit să-l întrebe dacă crede în El. Pentru că n-a prins niciun capăt de rădăcină în „căderea” lui. Şi de asta, s-a şi ridicat mereu.

 

Pe soţia lui, Matilda, a cunoscut-o în 1971, după eliberare. Ea vroia să înveţe limba franceză, iar el o medita. Peste un an s-au căsătorit. N-aveau niciun ban, aşa că au făcut nunta la mănăstirea Ghighiu. Dar sunt un cuplu cum rar găseşti, se sprijină reciproc, se iubesc şi trăiesc unul pentru altul.  

 
 

„În decembrie 1952 eram la Poarta Albă, la Canal. Era frig, plouase şi eram ud, îmi era şi foame pentru că seara primeam un morcov şi o cană cu apă peste el. I-am spus Maicii Domnului că nu mai rezist, de frig şi foame. Şi am ieşit din baracă, deşi nu aveam voie să ieşim noaptea. Şi m-am trezit cu o piatră în cap. În acel moment i-am spus Maicii Domnului că pe lângă că sunt ud şi flămând şi mi-e frig, acum o să mă culc şi lovit cu o piatră în cap. Şi când mă uit ce m-a lovit, era un colţ de pâine! L-am mâncat şi m-am culcat liniştit, bucurându-mă că Maica Domnului m-a ajutat şi de acea dată”.

Tache Rodas

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.