• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 22 Septembrie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 16 August , 2019

Analiza verii, de la miniştri, prefecţi, preşedinţi de CJ, la primari şi politicieni 30 de ani de tranziţie perpetuă. În Maramureş mineritul este NU!

În 1989, la sfârşit de decembrie a avut loc ceea ce a fost numită Revoluţia română. Că a fost Revoluţie sau lovitură de stat rămâne să stabilească cei ce analizează evenimentele de atunci. Cert este că după 30 de ani, analişti, istorici, ziarişti încă mai caută răspunsuri cu privire la ceea ce s-a numit Revoluţia română. Atunci s-a trecut de la o dictatură la democraţie. Aşa credeam noi. Apoi i s-a spus democraţie originală, umanistă şi în alte feluri. A urmat intrarea în structurile euro-atlantice şi cele europene.

Deşi România este în Europa de la începuturi, am avut marea bucurie să intrăm în Europa după o dictatură ce ne-a separat de majoritatea europeană democratică, liberă, fericită. Impactul a fost copleşitor. A trebuit să învăţăm să vorbim, să ne purtăm, să respirăm aerul tare al libertăţii. Un proces de învăţare care se desfăşoară şi acum. Toată această democraţie a venit cu bune şi rele. Relele le-am adoptat rapid şi România a devenit, că ne place sau nu ne place, o ţară în care totul este rău şi totul trebuie cumpărat, adus, importat. Poate a fost preţul pe care a trebuit să îl plătim pentru libertatea după care am tânjit şi care a venit după momentul 1989. În cei 30 de ani care au trecut, au avut loc multe schim­bări, administrative, economice, politice, sociale, culturale. De fapt, totul s-a schimbat!
De aceea, minunatul nostru săptă­mânal va prezenta într-o serie de materiale schimbările care au avut loc în Maramureş, România, ple­când de la mărturii, păreri, opinii ale actorilor principali ai acelor vremuri.

Mulţi s-ar întreba ce s-ar mai putea scrie după 30 de ani, când peste memoria celor care au fost atunci la butoanele puterii s-a pus patina timpului, alţii au dispărut, iar adevărul s-a împărţit în mai multe tabere şi fiecare parte îşi susţine adevărul cu multă putere.
Nu dorim să prezentăm adevărurile unora sau altora, nu vrem să găsim răspunsurile la multele întrebări pe care Revoluţia le-a lăsat moştenire. Vrem doar să vedem dacă sunt schim­bări faţă de acei ani, schim­bări majore, care să fi meritat sacrificiul din 1989.
Am avut mai multe discuţii cu o parte a celor care au condus atunci destinele, într-un fel sau altul, Maramureşului şi nu numai. De la miniştri, la prefecţi, preşedinţi de consilii judeţene, primari, politicieni, oameni de afaceri, alţii. Aceste materiale vor fi prezentate periodic, chiar săptămânal dacă vom reuşi să avem cât mai multe astfel de mărturii!

Prima discuţie am avut-o cu fostul ministru Nicolae Dicu. Ajuns la venerabila vârstă de 85 de ani, fostul ministru are o sănătate cam şubredă, dar mintea îi este vioaie, are memoria cifrelor, a datelor, a unor întâmplări care au schimbat definitiv România. Nicolae Dicu este o arhivă vie a ceea ce s-a întâmplat, mai ales în mineritul românesc şi cel maramureşean. Am încercat să vedem cum era nordul ţării la începutul anilor ’90 şi cum este acum. Dacă cei treizeci de ani au dus această parte de ţară într-o direcţie bună. Dialogul s-a legat uşor, dar inevitabil a mers spre perioada în care Dicu a avut însemnate funcţii în stat, fără să facă o comparaţie, neapărat, cu perioada de acum. Nicolae Dicu este o persoană mo­destă, liniştită, cu multe amintiri interesante despre industria minieră. O parte a acestora au apărut în presă, altele sunt încă în seiful minţii. Fostul ministru doreşte ca mărturiile lui să fie publicate într-o carte (are un dosar de presă mare şi fotografii), o lucrare pe care doreşte să o dedice celor trei nepoţi ai lui. Ca atunci când vor fi mai mari să îl cunoască mai bine, să îl înţeleagă mai bine.
Nicolae Dicu a fost deputat în Ma­rea Adunare Naţională, ministrul adjunct la ministerul Minelor, înain­te de 1989. Înainte de asta a parcurs toate palierele de conducere la mina Cavnic. Din 1990 a fost ministrul plin la Mine, apoi secretar de stat şi director la metalurgie. După ce a ieşit la pensie a rămas consultat pe minerit şi metalurgie în zona minis­te­rială. Are peste 40 de ani lucraţi în acest domeniu.
O parte din destăinuirile lui Nicolae Dicu le vom publica separat, în materiale dedicate mineritului şi politicii de la începutul anilor 1990.

Revenind la subiect, Nicolae Dicu ne-a explicat cum era Maramureşul la momentul Revoluţiei din 1989.
„În acei ani, în această parte de ţară erau două judeţe liniştite, unde se lucra bine şi unde era mult de lucru. Maramureşul şi Bistriţa Năsăud. Prima mineriadă nu am prins-o în ţară, în timpul desfăşurării ei eram în Suedia. Dar am fost atacat şi s-a spus că am fost în ţară… Deci, în anii aceia mineritul şi metalurgia au susţinut dezvoltarea judeţului şi în general ţara. Nu trebuie să ne ferim să spunem aceste lucruri. Era perioada de început a noii structuri de conducere, erau multe noutăţi, se ştia cum ar trebui să dezvoltăm mineritul, am avut planuri serioase, documentate. Dar… Au fost şi multe greşeli care s-au făcut. Am semnalat prim-ministrului Nicolae Văcăroiu greşelile şi o parte din ele s-au stopat, după care s-a continuat. Deoarece în industria minieră şi în metalurgie nu aveam capacităţi productive care să producă piese de schimb pentru utilajele aduse înainte de 1989 din industrii puternice, Japonia, Suedia, au început să apară probleme. S-a vorbit de restructurare şi primele măsuri au fost cele prin care s-a micşorat numărul angajaţilor, dar de la suprafaţă. Au fost scoşi din producţie, din subteran, mulţi specialişti. Aceste mă­suri nu au făcut decât să adâncească problematica din mineritul neferos. Apoi, s-a pus problema restruc­turării de unităţi. Uniunea Euro­peană nu a cerut să închidem mineritul de tot. Trebuia să închidem minele care erau în pierdere. Dar s-a închis tot. Acum se vorbeşte de redeschiderea mineritului. Văd la televizor şi în presă acest subiect.
În Maramureş nici în 100 de ani nu se va mai redeschide o mină. Este foarte greu să redeschizi o mină pe care ai închis-o. Costurile sunt foarte mari. E mai ieftin să deschizi o nouă unitate. În România s-ar putea relua activitatea în mineritul neferos doar în Apuseni. Acolo sunt două mine care ar merge. Roşia Montana şi Roşia Poieni. La noi nu!”, ne-a spus fostul ministru Nicolae Dicu.
 

 

Ştefan Gonczi, a fost subprefectul Maramureşului cu cel mai lung mandat. A fost primul înalt funcţionar public din ţară.

Panta rhei
 

În ultimii treizeci de ani s-a schimbat mai totul: legislaţie, instituţii, structura economiei, filosofia existenţială, modelele sociale, modul de gândire, opţiunile individuale şi de grup, obligaţiile familiale, raporturile interpersonale, rolul statului în societate, consumul alimentar, consumul cultural etc. Am plonjat în „şuvoiul” în care totul se schimbă, în acelaşi timp se schimbă şi cu viteză tot mai mare se schimbă. Desigur, generaţiile mai vechi de cinzeci de ani cla­mează că am fost aruncaţi în „şuvoi” şi îşi exprimă dreptul democratic: votul, în consecinţă, iar cei mai tineri, eventual, zâmbesc cu condescendenţă de atitudinea entropică a unui grup de indivizi care „nu citesc semnele vremurilor”.
După toate acestea şi estimând perioada de timp medie s-a ajuns la înstrăinarea individului, inclusiv faţă de sine însuşi şi cu un obiectiv imediat – profitul.
Această perioadă de treizeci de ani fiecare a trăit-o în mod individual, izolat, cu apel la societate şi la instituţii numai când s-a aflat în situaţii extreme convin­gându-se, de multe ori, că la orice strigăt disperat răspunsul a fost o mare tăcere, un zâmbet zeflemitor, o mare nedumerire şi astfel fiecare încercând să-şi rezolve problemele de unul singur. Prevenţia a fost uitată şi gestionarea concluziilor se finali­zează prin căutări de res­ponsabili, post factum, eventual cu o comisie constituită din însăşi generatorii evenimentului. Sunt forte mulţi care au păreri, de care nu are nevoie decât o anumită media care învârte problemele ca şi fiinţa care a băut, din greşeală, apă clocotită.
Dar a rămas, în mulţi, o mare speranţă, văzând mulţimea de enoriaşi prezenţi la manifestările religioase: credinţa în Bunul Dumnezeu. Chiar şi în cei care confundă sărbătorile religioase cu obiceiuri, lipsiţi de o profunzime spirituală şi care-l iau pe Bunul Dumnezeu ca o jucărie uitată, luni de zile, într-o ladă şi luată din nou când jucăria nouă s-a stricat.
Au fost în aceşti ani şi evenimente semnificative: transformarea întreprinderilor în agenţi economici, marea privatizare, acceptul tacit al occidentului pentru migraţia forţei de muncă calificată şi necalificată româ­nească, declararea României ca stat cu economie de piaţă func­ţională, modificarea articolul 33 din Constituţia României, ade­rarea la structura de apărare atlantică, aderarea la Uniunea Europeană. Evenimente semnificative care au avut şi au consecinţe imediate şi de durată în viaţa de fiecare zi a tuturor.
Sunt multe aşteptări neconfirmate de realitate: ţară din Uniunea Europeană doar cu un singur picior (fără a fi acceptaţi în zona Schengen), ameninţaţi ca ţară în care nu sunt condiţii pentru a funcţiona „statul de drept”, probleme în educaţie, sănătate şi cultură. Multe din aceste critici pot fi adevărate dar România a progresat mult în aceşti zeci de ani, s-a transformat în toate domeniile şi poate cel mai important: tot mai mulţi dintre români nu mai constituie o masă de manevră docilă, la îndemâna leaderilor amatori.

 

Teodor Ardelean, fost parlamentar, este directorul celei mai frumoase biblioteci publice din România
O tranziție într-o derivă continuă

 

La începutul tuturor facerilor sunt cuvintele. În decembrie 1989, ro­mânii au strigat „Jos Ceaușescu!” și „Jos Comunismul!”, intrând prin aceste îndemnuri mobilizatoare într-o nouă eră. Am numit-o „tranziție” în ideea că atunci a fost abandonat sistemul comunist în România, dar nu ne-am definit ținta. Căci „tranziție” înseamnă „de la… la”! Acel „la” nu ne era clar. Cei mai mulți înțelegeau că mer­gem spre un nou capitalism, dar un astfel de drum n-a mai parcurs nimeni! După 30 de ani constatăm că deși am declarat comunismul „mort” el încă „mișcă” prin multe forme, iar oamenii ce l-au slujit au reușit să se cațere tot în locuri cârmuitoare.
Probabil că tot cuvintele sunt de vină și-n această chestiune. Folo­sim atât de multe sintagme noi, dar n-am formulat pentru Țară nicio paradigmă reală. Vectorii au dus trendul național spre NATO și Uniunea Europeană, dar fiecare fragment trăit, în ciuda deschiderilor de speranțe, confirmă în fapt un pre­zent fără viitor. Societatea so­cialistă s-a destructurat treptat, însă eșantioanele de real însemnau uneori dezastre. Dintr-o țară cu o economie puternică și cu capacități uriașe de folosire a resurselor am ajuns un fel de colonie a tuturor, transformându-ne din „proprietari - producători și beneficiari”, cum eram definiți în teoriile economice ale vremii, în simpli consumatori de bunuri și servicii. Combinate industriale și fabrici închise sau cumpă­rate pe nimic și românii tot mai singuri și mai săraci. N-am dispărut ca Țară doar pentru că cei plecați echilibrează balanța finan­ciară!
Cum toate aceste lucruri se cunosc foarte bine de către cei care le-au trăit, voi menționa în continuare câteva chestiuni în care cred că port „vină” politică și eu, alături de toți cei care au străpuns barierele democrației intrând în rândul „conducerii statului”.
- Am fost timp de trei ani (1993-1996) Președinte al Comisiei de Privatizare din Senatul României, având în subordine Fondul Proprie­tății de Stat și cele cinci FPP-uri (actualele SIF-uri). Cred acum că trebuia să-mi exercit forța de persuasiune pentru a stimula formula adiției de capital și modelarea metodei MEBO, spre a păstra industriile ce nu depindeau de importuri, dar mai ales pentru a proteja inițiativele locale. Merg prin țară și culeg multe bucurii în fabricile pe care prin privatizare s-a salvat un domeniu, dar, totodată, plâng lângă acele hale pe care cumpărătorii
le-au închis, doar spre a-și elimina concurența. Da, clasa politică este vinovată pentru toată evoluția economică a României și mai ales pentru neimplicarea intelectualilor tineri în management.

- Am condus mai bine de patru ani (1993-1997) Banca Română pentru Dezvoltare, fiind membru în Consiliul de Administrație și Comitetul de Direcție, până la privatizarea acesteia către Société Générale… A fost și este o bancă foarte bună,
amintirile unor decizii înseamnă în fapt „reușite economice”, dar n-am putut să cultiv suficient în rândul conducerii spiritul partenerial și să orientez afacerile băncii spre finanțarea domeniilor strategice de interes național. Nu e adevărat că afacerile n-au culoare națională. Dacă ne cantonăm în această marotă alții o să vină și o să ne exploateze toate resursele bune.

- Am a-mi reproșa, de asemenea, nereușita implementării programului PULS al Partidului Unității Naționale Române, foarte bine ancorat în paradigma veche româ­nească „Prin noi înșine” și foarte simplu de pus în practică prin chiar structurile acestui partid de orien­tare neoliberală. De asemenea, probabil că și disoluția acestui partid putea fi stopată dacă mă implicam mai activ la nivel național. Mi-am legat prea mult idealurile de persoane politice, fie că era vorba de colegi, fie de „haiduci” de ocazie și finalul a fost nefericit.

- Îmi reproșez și faptul că n-am pu­blicat suficiente cărți de analiză politică, bazându-mă prea mult pe retorica publică personală și articolul de ziar. Sigur că am trăit multe evenimente care n-au rele­vanță acum, dar o analiză diacro­nică nu strică niciodată, dacă ne simțim atât sub emblema lui KRONOS, timpul în cantitate, cât și sub cea a lui KAYROS, timpul în calitățile sale.
Dacă, totuși, cititorii știu și fapte bune din parte-mi, mă vor judeca mai blând, cu toate că pentru acești 30 de ani ce înseamnă o tranziție în derivă continuă n-are nimeni nici o scuză!

P.S. Mulțumesc Bunului Dumnezeu prin al cărui sprijin am reușit să mă țin la distanță de toate elementele maleficente din acești 30 de ani, fie că e vorba de corupție, mafie, relații cu interlopi, fie de pierderile de viteză pe care ți le aduc „prieteniile rele”, risipa de timp spiritual și zilnicele debusolări ce încearcă să intre pe porțile conștiinței!
 

Pamfil Bercean a fost vicepreşedinte al CJ şi subprefect al Maramureşului

Se putea şi mai bine!
 

Înainte de Revoluţia română, toate celelalte state central şi est europene trecuseră în mod paşnic la democraţie. România a fost singura ţară din blocul comunist care a trecut printr-o revoluţie violentă şi în care o parte din conducătorii co­munişti au fost executaţi.
Maramureşul a ocupat un loc bun în domeniul industriei naţionale. Prin mineritul de metale neferoase şi industria conexă am deţinut o poziţie de frunte în acest domeniu. Judeţul nostru a avut rezultate bune în prelucrarea lemnului, industria uşoară, industria alimentară, cera­mică, şi nu în ultimul rând prin IMUAS - cea mai modernă fabrică în anul 1989. Sub aspect politic, Maramureşul în anul de referinţă 1989 a avut un conducător de tip dictator, Vasile Bărbuleţ, după calapodul cizmarului şef. Adminis­traţia judeţeană era ultra politizată şi centralizată, primul secretar PCR era şi preşedintele Consiliului Po­pular Judeţean Maramureş.
Făcând o retrospectivă în timp nu pot uita afirmaţia ex-premierului Petre Roman că industria României este un morman de fiare vechi. Din păcate, nici cabinetele care s-au perindat la guvernare n-au avut vi­ziune şi o strategie coerentă pentru dezvoltarea unei Românii moderne şi puternice în acest spaţiu european. Nu pot trece cu vederea frânarea procesului de privatizare impus de cabinetul Nicolae Văcă­roiu. În schimb, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria au găsit soluţii mult mai bune şi rapide pentru privatizarea unităţilor economice. Atât la nivel naţional, cât şi în Maramureş au fost schimbaţi manageri com­petenţi şi au fost înlocuiţi pe criterii politice şi populiste. Iar în Baia Mare au fost readuşi pe funcţii oameni de valoare, conducători iscu­siţi ca Stela Toporaş, Mircea Chi­rilă şi alţii.

Categoric că intrarea României în structurile NATO şi UE a reprezentat un mare succes pentru ţara noastră. Girantul acestui demers a fost preşedintele Emil Constantinescu, dar şi cu acordul tuturor partidelor din Parlamentul României de la acea vreme.
M-aţi întrebat despre căderea industriei miniere în Maramureş şi în ţară. În opinia mea se putea face într-o manieră mai flexibilă şi eficientă. Minele rentabile, cu un grad ridicat de tehnologizare, cu filoane bogate de minereu nu trebuiau închise. Era necesar să se procedeze la modernizarea acestora, uşurarea muncii minerilor, protecţia mediului, reducerea acti­vităţii. Prin închiderea mineritului, industriile adiacente şi întreprinde­rile de profil au căzut, de exemplu: IMMUM, IMMN, ROMPLUMB.

Ca o paranteză, nu trebuiau închise nici Filatura, Faimar, Confecţiile etc. Este greu să începi de la zero. Pe terenul acestor întreprinderi s-au construit supermagazine, prea multe pentru un oraş ca Baia Mare.

 

 

„S-a vorbit de restructurare şi primele măsuri au fost cele prin care s-a micşorat numărul angajaţilor, dar de la suprafaţă. Au fost scoşi din producţie, din subteran, mulţi specialişti. Aceste mă­suri nu au făcut decât să adâncească problematica din mineritul neferos. Apoi, s-a pus problema restruc­turării de unităţi. Uniunea Euro­peană nu a cerut să închidem mineritul de tot. Trebuia să închidem minele care erau în pierdere. Dar s-a închis tot. Acum se vorbeşte de redeschiderea mineritului. Văd la televizor şi în presă acest subiect”.
Nicolae Dicu

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.