Accesibilitatea în Colonia Pictorilor pentru persoane cu handicap locomotor, o problemă reală

Agatha Hory este o persoană foarte comunicativă, volu­bilă şi este un om care a trecut prin multe şi care ştie foarte multe. Este un artist plastic, pictează, face artă decorativă şi chiar a proiectat casa în care locuieşte. De mai mulţi ani, este în scaun cu rotile. Îşi duce durerea cu demnitate şi, deşi este singură, încearcă să facă faţă proble­melor pe care un astfel de handicap le ridică. Nu a dorit să vorbim despre aceste greutăţi, spunându-ne că se descurcă, că face faţă. Faţa i s-a luminat când a vorbit despre lupta cu imposibilul, iar demnitatea a fost cea care s-a aşezat ca un bandaj pe rănile din suflet.

Dar, marea problemă a doamnei Hory, este accesul în instituţiile publice, în mod general şi la Colonia Pictorilor, în mod special.
Ne-a povestit că a încercat să afle de ce la nou inaugurata Colonie a Pictorilor nu sunt rampe de acces, dar mai ales de ce nu există o modalitate de acces în interiorul clădirii.
„Aceasta este marea mea durere. Accesibilitatea în clădire. Chiar dacă este rampă de acces, ce fac mai încolo? Cum urc în clădire? Cum ajung în sălile de expoziţie? Nu am voie să văd ce se expune? De ce nu s-a prevăzut un lift pentru persoane cu probleme locomotorii. Sunt mai mulţi artişti plastici care ar avea nevoie de o astfel de facilitate. Până la urmă, nu trebuie să fie o facilitate, este un drept al tuturor care au astfel de probleme”, ne-a spus Agatha Hory.
În discuţia pe care am avut-o s-a dovedit că a studiat problema, fiind la curent cu legislaţia pentru asemenea cazuri. Ea ne-a mai spus că a mai avut o pre­zentare a situaţiei, în presa locală, dar a primit o poziţie ostilă din partea conducerii UAP Baia Mare. Chiar incali­ficabilă, a spus Agatha Hory.

O altă durere e cea referitoare la soluţia găsită de cei care conduc UAP, admi­nistratorul Coloniei Pictorilor.
„În urma discuţiilor avute cu cei de acolo, mi s-a spus că există o posibilitate de a intra în Colonie pe intrarea laterală, ar trebui să ocolesc o grămadă şi să merg pe stradă… Ce este asta? E o segregare? Noi, ăştia cu probleme trebuie să intrăm pe uşa din dos?
Nu doresc aşa ceva. Vreau să intru pe uşa principală, ca oricine. Este o bătaie de joc!
Iar problema principală rămâne. Am intrat şi ce fac? Mai departe nu se poate merge!”, a spus Agatha Hory.

Desigur, povestea artistei băimărene este mai complexă, mai dureroasă pentru ea, dar a trecut cu seninătate peste aceste lucruri. Femeia îşi doreşte o viaţă normală, un acces normal în cât mai multe locuri publice. Vrea să fie considerată o persoană normală, chiar dacă are un handicap locomotor.
După discuţia despre accesibilitatea în instituţiile publice, am vorbit despre casa în care locuieşte. Am aflat că ea este cea care a proiectat casa, deşi a apelat la mai mulţi arhitecţi.
Casa a fost una construită în anii 1700 de către muncitorii maghiari care lucrau în Baia Mare. Era o casă tipică acelor vremuri, o casă tip vagon. S-a plecat de la o încăpere şi pe măsură ce se mărea familia muncitorului se mai construia încă o cameră.
Agatha Hory ne-a povestit că această casă, ca şi multe case din acea parte a oraşului, partea veche a fost construită cu pietre rezultate din vechiul zid de apărare al oraşului. Ea ne-a povestit că sunt mai multe case în care s-a degradat tencuiala şi unde se văd pietre şi cărămizi din anii 1700.
O poveste interesantă, cu un aer de mister, de vechi, de căutat şi de readus la suprafaţă. Probabil, cineva care se pricepe la astfel de lucruri ar putea pune în valoare cartierul din care face parte casa Agathei Hory.
 

„Aceasta este marea mea durere. Accesibilitatea în clădire. Chiar dacă este rampă de acces, ce fac mai încolo? Cum urc în clădire? Cum ajung în sălile de expoziţie? Nu am voie să văd ce se expune? De ce nu s-a prevăzut un lift pentru persoane cu probleme locomotorii. Sunt mai mulţi artişti plastici care ar avea nevoie de o astfel de facilitate.
Până la urmă, nu trebuie să fie o facilitate, este un drept al tuturor care au astfel de probleme.”
Agatha Hory