Academicianul Alexandru Surdu Cetățean de Onoare al Maramureșului

Reporter: Domnule Academician, ne permitem să vă întrebăm, pentru început, care este în genere semnificația filo­sofiei?

Alexandru Surdu: Hegel zicea că un po­por lipsit de filosofie este ca un templu fără sanctuar. Căci filosofia este disciplina dătătoare de seamă asupra evoluției unui popor, de la simpla populație, care locuiește pe un anumit teritoriu sau mi­grează încă de ici-colo, până la conștiința de sine a unei culturi care se impune pe plan continental sau mondial. Ce-i drept, există și țări puternice militar, economic și chiar cultural care n-au ajuns la conș­tiința de sine filosofică, poate tocmai da­torită extensiunii sale dusă până la disiparea pe prea multe meleaguri, care tot înalță temple fără sanctuare. Căci sanctua­rul este numai unul, al Divinității Supreme.
Există și țări care au filosofii de împrumut. Se vorbește despre filosofia gre­cească (antică), filosofia latină, germană, franceză sau engleză. Dar și arabii aveau filosofie, și italienii, ceilalți o împrumutau, mai ales în timpurile moderne când filosofia se predă la universitățile uma­niste. Se predă în special prin cursuri de istoria filosofiei.
Chiar dacă nu este prea bine cunoscută, există și o filosofie românească. În dife­ritele sale perioade bune, cum a fost pe­rioada dintre cele două războaie mondiale, filosofia românească s-a impus pe plan european. În alte perioade, cum a fost cea comunistă, a stat „în adormire”, cum se zice.
Firește că nu oricine are nevoie de filo­sofie. Ea este o necesitate culturală elevată. Și când apare, undeva și cândva, ea se impune și devine dominantă, pe pla­nul gândirii teoretice: artistice, literare, științifice. Așa se face că artiștii, cum a fost Leonardo Da Vinci; poeții, ca Lucian Blaga; medici, ca Ștefan Odobleja ș.a.m.d., au fost și mari filosofi, adică au ajuns la conștiința de sine a unei arte sau a unei științe, dar și la conștiința de sine a unui popor sau a umanității în genere. Unii dintre aceștia, cum este Mihai Emi­nescu, despre care se uită că era și filosof, au devenit eroi eponimi ai câte unei nații: zici Eminescu, zici România.

Rep.: Ce legătură este între filosofie, teologie și religie?
A.S.: Cele mai vechi concepții despre lume sunt cele religioase, despre înce­putul și despre sfârșitul lumii, despre viață și despre moarte, despre bine și despre rău. Teologia este disciplina care se ocupă cu studiul concepțiilor religioase despre lume și, în special, despre Dumnezeu. Inițial, filosofia, ca iubire de înțelepciune s-a preocupat mai mult de comportamentul oamenilor în societate, cu respectarea regulilor impuse de religie. Cu timpul, mai ales în ultimele secole dinaintea erei noastre, filosofia
s-a specializat în probleme practice, etice și estetice, dar și teoretice, referitoare la gândire și la cunoaștere, prin care se deosebea de teologie, dar trata și despre Univers (cosmologie și cosmogonie) și despre Dumnezeu, cu deosebirea că nu o făcea numai din perspectiva unei religii, cum se făcea în teologia dogmatică. Altfel spus, filosoful trata probleme din orice religie și din orice domeniu, pe când teologul tradițional se rezuma la propria lui religie, cult sau doctrină.
Au existat, firește, și filosofi atei, care abordau probleme teologice doar pentru combaterea vreunei religii sau a religiilor în genere. Oricum, făceau și ei un fel de teologie. Mai nou s-a conturat, în afară de istoria religiilor, care tratează despre toate religiile, și „religiologia” sau știința despre religie în genere, ca formă a conștiinței sociale, cu discipline ca: logica religiei, sociologia religiei, etica religiei, estetica religiei ș.a. Ceea ce înseamnă că, în orice accepție, antică, modernă sau contemporană, filosofia și teologia au interferat și s-au complotat reciproc.
Rămâne deschisă însă problema religiei, nu ca fapt de conștiință, ci ca apartenență identitară, nu numai națională, statală, ci, mai restrânsă, de grup, sau mai extinsă, de popoare. În zilele noastre, în statele europene contează cetățenia. În unele țări contează însă și naționalitatea, iar în altele și religia. Cetățenia, naționalitatea și religia sunt determinații identitare. În trecut erau congenitale, se moșteneau. Astăzi, datorită „migrațiilor” globaliste, pot fi schimbate opțional. Datorită inter­ferențelor politice moderne și a neocolonialismului capitalist au apărut războaie și conflicte nu numai interstatale, ci și interetnice și interconfesionale.

Rep.: Care este poziția filosofului în aceste situații?
A.S.: În cadrul conflictelor interstatale, filosoful, ca cetățean, cum s-a petrecut în cele două Războaie Mondiale, este angrenat, cu sau fără voia sa, alături de cetățenii statului din care face parte. Aici mai contează, firește, și naționalitatea și religia țării sale față de cele ale statului advers. Uneori, pacifiștii, sunt considerați trădători, indiferent de etnie sau religie.
Ca cetățean, filosoful aderă, indiferent de convingerile sale, la aspirațiile patriei, ale țării sale. L-am auzit pe unul strigând la un simpozion că este cetățean european, presupunându-se că până atunci fusese cetățean român. Dar, de ce naționalitate sunteți?, l-a întrebat cineva.
La lupte interetnice am asistat și noi. Sunt foarte urâte. Cele interconfesionale sunt groaznice. Filosoful are menirea de a le preveni sau aplana, ceea ce este foarte greu, iar, după declanșarea lor, aproape imposibil. În rest, poate să fie adeptul sau nu al religiei străbune, al unei alte religii sau al niciuneia. Oricum, însă, ca dătător de seamă, ca semădău, cum îi zicea filosoful Constantin Noica, al timpului în care trăiește, și nu există timp fără loc, filosoful autentic este, de regulă, un susținător al țării sale, pentru care este gata oricând să-și dea viața, un reprezentant al culturii sale naționale și al credinței care a stat la temelia acesteia.

Rep.: Ce exemple de asemenea filosofi avem?
A.S.: I-am amintit deja pe Mihai Emi­nescu, pe Constantin Noica și pe Lucian Blaga, să nu uităm însă de filosofii Școlii Ardelene, de Simion Bărnuțiu, de Gheorghe Lazăr, de Titu Maiorescu sau de Constantin Rădulescu-Motru. Au fost și alții mai puțini cunoscuți, ca Mircea Vulcănescu, mort în închisorile comunismului.
Mihai Eminescu a studiat, la Viena și Berlin, mai mult de cinci ani, filosofia, cu cei mai buni profesori din vremea aceea. Dar era cu gândul mereu la po­porul său, ceea ce reiese din toate însem­nările sale. A fost și a rămas cel mai de seamă „cultivator” al limbii române. Pe urmele sale, Constantin Noica, urmându-l și pe Mircea Vulcănescu, a fost apologetul „rostirii” filosofice românești, al limbii cronicarilor și al scrierilor noastre creștine. A suferit în închisorile comuniste, dar nu și-a părăsit țara, pe care a iubit-o mai mult decât viața. Lucian Blaga, poet, dramaturg, romancier, a fost și a rămas în cultura românească prin „spațiul mioritic”, sintagma filosofică devenită emblemă a românismului, des­pre care a scris pe larg filosoful Cons­tantin Rădulescu-Motru.

Rep.: Ați fost un apropiat al lui Constantin Noica. Ce întâmplare deo­sebită ne-ați putea relata despre el?
A.S.: După ieșirea lui din închisoare, în 1964, cu sprijinul Acad. Athanase Joja, Noica ajunge cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, la care fusesem și eu angajat după terminarea facultății. Așa l-am cunoscut. Ne-au apropiat preocupările comune de istoria logicii grecești. Văzând că nu eram bine pregătiți la limba greacă veche, Noica a inițiat un seminar pe textul grecesc al „Categoriilor” lui Aristotel, la care tocmai lucra, având ca temă de cercetare comentariile grecești la „Categoriile” lui Aristotel. Seminarul, oarecum peripate­tic, căci Noica, având anumite suferințe „dorsale”, trebuia să se plimbe des, se ținea în grădina gazdei mele (pe strada Biserica Alexe nr. 30, la Doamna Tuță). Văzând sârguința mea pentru limba greacă, Noica m-a prezentat profesorului Nicolae Ștefănescu, de la fostul Seminar Nifon din București, pe care îl considera cel mai bun profesor de greacă veche. Mai mult, mi-a și plătit 20 de lecții, pe care le considera profesorul necesare pentru o bună pregătire pe „Categoriile” lui Aristotel.
Am aflat cu această ocazie și povestea profesorului Ștefănescu. În tinerețe, el a dobândit o bursă, pentru continuarea studiilor de limba greacă, în Germania. Și, firește, s-a apucat de învățat pe rupte germană. Dar n-a reușit prea bine, căci timpul era scurt. Cinstit fiind, la începutul primului seminar s-a scuzat că nu știe bine germana. „Germana?, s-a mirat profesorul, dar noi aici vorbim în greaca veche!”. Și de abia atunci au început greutățile. Cert este că profesorul Ștefănescu începuse să vorbească și cu mine pe grecește! Mai ales după terminarea lecțiilor, când treceam la vinul roșu pe care îl prefera Domnia Sa.

Mi-au prins bine lecțiile de limba greacă, pe baza cărora am și elaborat primele stu­dii de interpretare modernă a logicii lui Aristotel în cadrul Școlii nearistotelice de la București inițiată de Aca­demicianul Athanase Joja de origine macedo-română. Am elaborat o monografie despre formele prejudicative din „Categoriile” lui Aristotel, publicată și în Germania, „Aristotelian Theorie of Prejudicative Forms”, Georg Olms Verlag, Hildesheim, Zűrich, New York, 2006.
Trebuie spus că, de-a lungul anilor, am tot încercat să-i restitui filosofului Cons­tantin Noica suma plătită pentru cele 20 de lecții, dar n-a acceptat sub nici o formă. Abia acum îmi dau seama că frumusețea gestului său nu poate fi plătită cu tot aurul din lume.
Ajungând director al Institutului de Filosofie și Psihologie „Constantin Ră­du­lescu-Motru” al Academiei Române, am înființat Seminarul „Constantin Noica” de limba greacă și teoria categoriilor în amintirea celui care mi-a fost învățător și călăuză pe drumurile cele mai tainice ale filosofiei. Tot în amin­tirea lui am inaugurat Simpozioanele „Constantin Noica”, după ce i-am adus cinstirea cuvenită cu ocazia Centenarului nașterii sale din 2009. Simpozionul „Constantin Noica” a ajuns la ediția a X-a. Și se ține itinerant, așa cum voia Noica, de fiecare dată în altă localitate, purtând „făclia” filosofiei prin toată țara, pe care a străbătut-o și Noica, adesea cu pasul.

Rep.: Dar și Dumneavoastră ați fost în multe localități și, mai ales în ultimul timp, în Maramureș. Care să fie motivul?
A.S.: Am umblat, ce-i drept, și pe urmele lui Noica, dar am zăbovit mult și în localități pe unde el n-a mai avut răgazul s-o facă.
La Târgu-Mureș, de pildă, la Câmpulung Moldovenesc, la Suceava, la Adjud, la Craiova, la Timișoara, la Arad, la Alba Iulia, la Sebeș și Lancrăm, ca și prin localități mai mici: la Sâmbăta de Sus, la Ogretin, la Valea Plopului, prin Țara Bârsei și mereu pe la Brașov.
Despre Maramureș am auzit tot de la Noica și de la Mihai Olos, iar apoi de la Ioan Bălin și Nicolae Iuga. „Piatra în gură”, cum se zice, am luat-o la Baia Mare, când am înființat Școala Doctorală de la Universitatea de Nord. Atunci i-am cunoscut pe profesorii Dunca și Bârlea, iar apoi pe doctoranzii Danci și Batin. Din 2014 însă, devenind Vicepreședinte al Academiei Române, l-am însoțit pe Ionel-Valentin Vlad, Președintele nostru, originar după mamă din Borșa, la toate manifestările cultural-științifice și religioase de la Săliștea de Sus, Drago­mi­rești, Moisei și Vișeu, adesea ca repre­zentant al Domniei Sale, iar după boala și decesul Său, am făcut-o în nume propriu.
Motivul a fost acela că am găsit aici, datorită unor condiții speciale, printre care și izolarea geografică și predo­minanța vieții rurale, păstrarea tradițiilor românești, a obiceiurilor și a portului popular, cel puțin la marile sărbători, cât și a dreptei noastre credințe, într-o măsură nemaiîntâlnită prin alte zone. Și, demn de reținut, tradiția încă vie a descendenței nobiliare a marmațienilor, cum le spun eu românilor din Mara­mureș, ai căror strămoși au fost pe aceste locuri din vremea glaciațiilor, a Marmației și a Sarmației din care s-au născut primii locuitori ai Pământului.
Ca Președinte al Secției de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie am reușit să înființez în Maramureș trei centre de cercetări ale obiceiurilor și tradițiilor marmațiene, ca și a istoriei vechi, medievale și moderne a acestor locuri, la Giulești, la Dragomirești și la Săliștea de Sus, având convingerea că există în zonă condiții pentru desfășu­rarea unor cercetări organizate, cadre calificate și mai ales obiective de primă im­portanță istorică, lingvistică, etno­grafică și folclorică pentru cultura română în genere.
În fine, am reușit, în mare măsură cu sprijinul prietenului Gheorghe Danci, să înființăm Asociația „Bogdan Dragoș” a urmașilor nobilimii românești maramu­reșene, cu sediul la Sighetu Marmației și reprezentanțe la Ieud și la Vișeu.
Marmațienii, de care m-am atașat mai mult decât aș fi crezut vreodată, mi-au făcut onoarea de a mă considera Cetă­țean de Onoare în Giulești și Sâmbăta de Sus, iar mai recent chiar Cetățean de Onoare al Maramureșului, al Marmației de care m-am legat pe viață. Și nu voi uita niciodată clipa când unul dintre Primarii Marmației, care m-a primit cu pâine, cu sare și cu glaja de cocârț, numită pe la ei horincă, mi-a spus: „Bine ați venit acasă!”.
 

„Am găsit aici, datorită unor condiții speciale, printre care și izolarea geografică și predominanța vieții rurale, păstrarea tradițiilor românești, a obiceiurilor și a portului popular, cel puțin la marile sărbători, cât și a dreptei noastre credințe,
într-o măsură nemaiîntâlnită prin alte zone. Și, demn de reținut, tradiția încă vie a descendenței nobiliare a marmațienilor, cum le spun eu românilor din Maramureș, ai căror strămoși au fost pe aceste locuri din vremea glaciațiilor, a Marmației și a Sarmației din care s-au născut primii locuitori ai Pământului”.
Acad. Alexandru Surdu