• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Sambătă , 23 Ianuarie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 18 Decembrie , 2020

A plecat dintre noi un învățător al neamului: academicianul-profesor Alexandru Surdu

Marian NENCESCU

Cuvintele sunt puține ca să rostească durerea. Ziua de 11 decembrie 2020 s-a dovedit a fi una nefastă. Timpul s-a oprit nemilos pentru academicianul-profesor Alexandru Surdu, cu doar puțin înainte de a împlini 83 de ani (se născuse la Brașov, la 24 februarie 1938). A fost, cu siguranță, cel mai important filosof român al vremu­rilor noastre. Dar a fost și bibliotecar și etnograf, psiholog și istoric, estetician și meloman rafinat, cu totul un veritabil om de știință, du­pă modelul marilor enciclopediști, de la Cantemir, la Eminescu, Haşdeu, ori Nicolae Iorga. A fost și un desăvârșit jurnalist cultural, rodul articolelor sale, risipite de mai bine de patru decenii în presa românească din toată țara, fiind valorificat în cea mai amplă enciclopedie culturală a vremurilor noi, ciclul „Vocațiilor filosofice românești”, ajuns, forțat de destin, doar la volumul al 13-lea. Și ce proiecte editoriale au mai rămas pe șantier...
Paleta cunoștințelor sale era stră­lucitoare, la fel cum îi era și cuvântul. Avea o înflăcărare orato­rică cum demult n-a mai cunoscut Aula Academiei Române. Discursurile sale erau adevărate modele de argumentare și stil. Era, chiar dacă nu rostit, „omul deplin al culturii române”, după modelul poetului eponim, la care își raporta, asemenea lui Constantin Noica, colaboratorii. A-l iubi pe Eminescu, în­semna a fi, pentru profesorul Alexandru Surdu, „de ultimă încredere”. Și, în generozitatea sa exemplară, a avut multă încredere în oameni, chiar dacă au fost destui care l-au trădat sau ponegrit.
Opera sa, atât cât a scris, incom­pletă pentru profesor, intangibilă pentru oricine s-ar încumeta să-i urmeze exemplul, a fost exempla­ră. Regăsim în cărțile sale, atât în cele de filosofie, dintre care se des­prinde „Filosofia pentadei”, cu siguranță ultima rostuire pe temei românesc a modelului sistemic, cât și în monografiile etnologice, de la „Dragobetele - povestea iubirii la români”, la „Scheii Brașovului”, sau în esteistică, splendoarea ima­terială a perfecțiunii gândirii, „o lume încremenită în toate fru­musețile ei”, cum ar fi spus Eminescu.
Sunt modele culturale eter­ne ale unui neam, sunt răsfirări ale gândului, desprinse din caierul ce ne toarce timpul, și care se întrețes într-una. Și, oare, cine dintre gânditorii români contemporani a reflectat cu mai mult folos decât pro­fesorul Alexandru Surdu la destinul nemilos care ne-a lăsat adesea doar cu operele începute ale marilor noștri creatori?
În filosofie este vorba, la tot pasul despre istorie, dar și despre timp. Dar nu despre istoria simplă, istoria „necrolog”, cum îi spunea Profesorul, este vorba, la fel cum nici filosofia nu se confundă cu succesiunea sistemelor de gândire, concepte în bună parte rigide, „trăn­­căneli de prisos” pe teme estetice. Alexandru Surdu s-a stră­duit să desprindă mereu, și ne-a îndemnat și pe noi, discipolii săi, s-o facem, istoria vie, dialectico-speculativă, filosofia ce reunește prezentul cu trecutul, ambele fiind „piedestalul viitorului”. Credea sincer că filosofia e ceva plăcut, în orice caz ceva care rămâne în urma noastră. Asta pentru că ce este, a fost deja, pe principiul eminescian că „azi o vedem și nu e”, iar ce va fi nu știm, căci nu vom mai fi. Este un model de gândire ciclică, venit, pe filiera lui Constantin Noica, direct de la Eminescu și care a apar­ținut, ne asigura adesea Profesorul, unui filon de simțire ce se trage dintr-un trecut ce ne cople­șește cu forța sa germinativă. Aproape că nu mai interesează ce făceau, ori cum luptau strămoşii noștri, iar profesorul Alexandru Surdu ne-a provocat adesea la „șarade” istorice, cum găsim în recenta sa carte „De la Marea Unire, la România Mare”, dar cu deosebire vrem să știm ce gândeau, cum și cui se rugau. La fel, urmând instinctiv acest model în filosofie, Alexandru Surdu a descoperit adesea, laolaltă cu certitudini speculative, deopotrivă metafore și „nă­lu­ciri” poetice. Filosof sistemic, Profesorul nu a neglijat nici simbolurile („simboalele”, cum îi plăcea să se răsfețe, jucându-se cu cuvintele), în care credea sincer. Un astfel de model social, simbolistic în formă și etico-moral în conținut, a fost ultimul său proiect de suflet, ce i-a acaparat timpul din urmă, crearea Ordinului Ca­valerilor Marmațieni, nu neapărat o construcție publică, cât un semn de continuitate istorică. Și poate că, acolo, în Eternitate, tot la Mar­mația eternă, leagănul miticilor hiperborei, cum și-i imaginau gre­cii, îi e gândul.
Anul ce acum se încheie cu atâta tristețe ne-a adus nouă, jurna­liștilor profesioniști, și bucuria de a-l avea alături pe profesorul Alexandru Surdu, în Gala Eminescu. Laureat al Premiului Na­țional Mihai Eminescu, Profesorul a făcut, prin editarea scrierilor germane ale poe­tului, cel mai important dar adus culturii române: re­cuperarea lui Mihai Eminescu, filosoful. Cândva, Constantin Noi­ca spunea că e bine că marele nostru poet nu a stăruit în filosofie, căci așa am fi pierdut un mare poet. În cazul profesorului Alexandru Surdu nu putem decât să ne bucurăm că nu a dat curs întru-totul chemărilor și impulsurilor tinerești. A urmat calea filosofiei, împotrivindu-se ispitelor firești, iar dacă a reușit să stârnească „bufnița Minervei” este și pentru că filoso­fia sa a fost și va rămâne mărturia readucerii aminte.
Așa merită și se cuvine să ne amin­tim de profesorul Alexandru Sur­du: urmând zborul bufniței Mi­­ner­- vei dinspre tenebrele uitării, spre mărturia palidă a zilei de mâi­ne.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.