65 de ani de la moartea lui Iuliu Maniu

„S-a stins becul la celula doi”. „Becul” din cumplita închisoare comunistă de la Sighetu Marmaţiei reprezenta, de fapt, un om-lumânare, care a ars întreaga viaţă sub flama unui imens ideal pe care vremurile nu l-au putut nici cuprinde, nici înţelege. Unul dintre cei mai mari oameni politici ai României, făuritor al Marii Uniri, s-a stins în mizerie, într-o celulă, apoi a fost azvârlit într-un sac şi tras pe treptele închisorii sighetene şi apoi dus într-o groapă fără cruce şi fără nume în „Cimitirul săracilor”.

Nicolae Carandino, cel care a împărţit celula cu Maniu, povestea: „Iuliu Maniu trebuia îngrijit ca un copil. Sta­rea de neputinţă fizică nu îi influenţa însă în niciun fel moralul. Era la 78 de ani, dacă nu plin de optimism – nu era genul lui nici în libertate – apoi în orice caz de o surprinzătoare vioiciune mintală. (…) Iuliu Maniu suporta închi­soarea cu acelaşi climat de nobleţe în care toată viaţa se complăcuse. Nici o şovăială, nici o slăbiciune la acest bă­trân care preferase să moară în în­chisoare decât să fie preşedinte al consiliului care să gireze, el, democra­tul de o viaţă, un regim de sclavie.
Agonia lui Maniu a durat câteva zile. (…). Conştient că moare, Maniu privea în gol şi bolborosea cuvinte pe care ne străduiam să le pricepem. Ultimele vorbe pe care le-a rostit le-am auzit distinct: «Ce frumoasă femeie era Clara» (…) Era 5 februarie 1953. Maniu împli­nise, de o lună, optzeci de ani. Peste alte patru săptămâni urma să moară Stalin. Am tăcut amândoi, fiecare cu gândurile lui. Peste câteva ore, Maniu a fost ridicat din celulă în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închi­sorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit”.

Maramureşeanul Ilie Lazăr, fruntaș al Partidului Național Țărănesc, deputat în mai multe legislaturi şi arestat şi el de comunişti povestea: „În 4 februarie 1953 a venit la mine Pascu Florian şi zice: «Mi se pare că nu iese bine as­tăzi». «Dar de ce?». «I-am dat de mâncare, şi-i tare bolnav». Şi a doua zi, în 5 februarie 1953, s-a stins bătrânul. Noi, acolo, în închisoare, aveam toţi o act­i­vitate extraordinară. A doua zi, dimi­neaţa, la orele opt, nişte foşti teologi de Roma care curăţau pe sală, mi-au spus: «Domnu’ Lazăr, a murit Maniu». Atunci, îmi aduc aminte că pe ţevile de ca­lorifer am bătut «Azi noapte a murit bătrânul»”.

Iuliu Maniu a fost delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia care a proclamat, la 1 decembrie 1918, Unirea Transilvaniei cu România. A fost apoi ales preşedinte al Consiliului Dirigent (guvernul de tranziţie al Transilvaniei până la 4 aprilie 1920), fruntaş al Partidului Naţional Român, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc (din 1926), preşedinte al Consiliului de Miniştri (1928-1930). Între 1938-1944, se manifestă ca ferm opozant faţă de regimurile de esenţă totalitară ce s-au succedat în fruntea ţării: autoritarismul carlist, legionarismul şi dictatura militară a lui Antonescu. Joacă un rol important în preliminariile şi actul de la 23 august 1944, devenind într-o primă etapă ministru fără portofoliu în primul cabinet Sănătescu. După preluarea pu­terii de către comunişti la 6 martie 1945, aceştia şi-au propus distrugerea lui Iuliu Maniu şi a PNŢ, consideraţi ca principal obstacol în calea comunizării României.

În iulie 1947, partidul este scos în afara legii, iar Maniu, Mihalache şi ceilalţi conducători sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. În etate de aproape 75 de ani la data arestării, Maniu a fost condamnat, la 11 noiembrie 1947, la temniţă grea pe viaţă pentru „înaltă trădare şi spionaj în favoarea anglo-americanilor”. Este întemniţat întâi în penitenciarul Galaţi, iar din august 1951 la Sighet. Aici va fi exterminat la 5 februarie 1953 şi aruncat într-o groapă anonimă, motiv pentru care rămăşiţele lui trupeşti nu au putut fi identificate nici până astăzi.