• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 18 Iunie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Joi , 21 Martie , 2019

6 martie 1945. Instaurarea primului guvern comunist condus de Petru Groza

La data de 6 martie 1945, sub presiunea militară sovietică, are loc instaurarea guvernului condus de Petru Groza, acest lucru însemnând practic instaurarea la putere a regimului comunist România. Totul a început în ianuarie 1945, atunci când liderul Partidului Comunist din România, Gheorghe Gheorghiu Dej, este chemat la Moscova și împreună cu Ana Pauker merg la Stalin, care le trasează instrucţiuni clare pentru acapararea rapidă a puterii din Ro­mânia, respectiv controlul ministerelor cheie și anume armata, internele și administraţia publică. Tânărul rege Mihai I și guvernul condus la acea dată de generalul Nicolae Rădescu asistau neputin­cioşi la preluarea în forţă a ţării de către Uniunea Sovietică, asta în timp ce tancurile Armatei Roşii erau scoase pe străzile Capitalei, ori de câte ori o acţiune a comuniştilor se încerca a fi blocată de autorităţile române.

La finalul lunii februarie 1945, comuniştii decid să aplice lovitura finală vechilor structuri democratice ale țării și convoacă la Bucureşti, pentru ziua de 24 februarie, un uriaş miting împotriva guvernului Ră­descu. Astfel, câteva mii de simpa­tizanți comuniști, conduşi de Ana Pauker, vin în piaţa din faţa Guvernului şi a Palatului Regal pentru demonstrații contra guvernului Ră­descu. Cu această ocazie, sovieticii pun la cale o diversiune, trag câteva focuri de armă în mulţime, omoară câțiva oameni şi apoi îl acuză pe prim-ministrul Rădescu că a dat ordin armatei să tragă în populație. În acest context favorabil, sovieticii decid să înlocuiască guvernul, aşa că adjunctul ministrului sovietic de externe, Andrei Vâşinski, este trimis în Bucureşti pentru a-i cere regelui, pe un ton ultimativ, demiterea lui Rădescu şi înlocuirea acestuia cu Petru Groza. După ce regele a cerut un răgaz de gândire, Vâşinski se va întoarce a doua zi şi va bate cu pumnul în masă, încercând să-l intimideze pe tânărul rege. Deși era clar că era vorba de un şantaj şi o lovitură de forţă din partea sovieticilor, regele rămâne calm şi face un ultim apel la americani cerându-le să ia legătura cu partea sovietică și să încerce să stabilizeze situația și să nu-l forțeze să desemneze un premier comunist ce nu este dorit de popor. Însă replica reprezentantului S.U.A. la Bucureşti va fi una mai mult decât convingătoare, acesta spunându-i regelui că „nu vrea să-şi bage degetele în ciorba politică românească”.
După această replică a reprezentantului american, se contura clar certitudinea că România intrase deja sub sfera de influenţă a Uniunii Sovie­tice, iar acest lucru se întâmplase cu doar câteva săptămâni înainte, când la Conferința de la Yalta, avusese loc împărțirea sferelor de influenţă între marile puteri ale lumii. Aşa că, în faţa tancurilor sovietice, care patrulau pe străzile Bucureştiului, cu o serie de instituții ale statului controlate de comunişti şi fără nici un aliat occidental care să-i fie alături, regele Mihai va fi obligat să îl desemneze ca premier pe Petru Groza, iar acest prim pas odată făcut, comuniştilor nu le-a fost greu ca în următorii ani să preia controlul total al ţării și să facă din România un stat subordonat Uniunii Sovietice.

Diplomaţii şi ziariştii occidentali sunt iritaţi că, deşi califică pe Rădescu şi Maniu fascişti, comuniştii au introdus în guvern numeroase persoane oportuniste şi compromise moral, în timp ce populaţia aşteaptă protecţia occidentalilor.
 „Componenţa guvernului de la 6 martie putea să-l deruteze chiar şi pe un observator avizat. Părea să fie vorba de un grup oarecare de oameni, adunaţi fără nici un criteriu de competenţă ori de apartenenţă po­litică strictă. Printre ei erau anti­semiţi, laolaltă cu evrei, pronazişti şi antinazişti, atei şi preoţi, pro-ruşi şi anti-ruşi. Totuşi, la o atentă exa­minare, puteai obser­va că toată această ciudată adună­tură, fusese cu mare grijă selectată, având un singur scop: să servească Moscova şi lumea comunistă.
Şeful guvernului, dr. Petru Groza, era o simplă marionetă. Nu era comunist, dar primise conducerea guvernului de comunişti, tocmai pentru a înşela opinia publică româ­nească şi internaţională. Avea o anume abilitate ca om politic, un considerabil farmec personal, un suflet destul de generos, unele bune intenţii, mari ambiţii şi o inepui­zabilă colecţie de anecdote deochiate. Nu se bucura de vreun prestigiu moral sau politic, nu se distinsese în nici un fel, pe tărâm social ori prin patriotism în timp de război, nea­vând nici cea mai mică autoritate în vreun domeniu. Era într-o poziţie de două ori dezavantajată, acceptând să fie o marionetă rusească. Mai întâi că slujea pentru comunişti care, la rândul lor, slujeau Moscova, iar apoi, nu numai că nu era stăpân asupra propriului guvern, dar nu era nici măcar în propriul său birou.
Comuniştii se întâlniseră în casa lui şi el participase cel puţin la una dintre aceste foarte periculoase rendez-vous-uri, ba chiar stătuse o lună la închisoare, din această pricină. A fost eliberat datorită intervenţiei lui Maniu pe care, drept răsplată, guvernul său l-a aruncat în închisoare. Groza nu avusese de-a face cu acţiunea de la 23 august, dar se bucura de oarecare aureolă, datorită frumoasei sale vile, hotelului care-i aparţinea, băncii care prospera, foartei profitabilei fabrici de băuturi, confiscată de la evrei, şi întinselor ateliere textile, obţinute în acelaşi fel. Era plin de slugărnicie şi lipsit de sentimentul onoarei personale. Toate acestea au făcut din el o unealtă potrivită pentru scopurile Kremlinului şi pentru „felia româ­nească” a comunismului interna­ţional.”
- Reuben H. Markham (ziarist american, 1949) în „România sub jugul sovietic” de Reuben H. Markham, traducere din engleză de George Achim.
Petru Groza s-a născut în familia preotului ortodox Adam Groza. A urmat clasele primare în localitatea natală, iar cele secundare la Coştei, Lugoj şi Colegiul maghiar reformat din Orăştie. Între anii 1903 - 1905, a studiat la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Economice din Budapesta. Din 1905 îşi continuă studiile la Berlin, apoi la Facultatea de Drept Comercial şi Economie Politică din Leipzig. În 1907, Groza îşi obţine doctoratul în ştiinţe juridice cu distincţia magna cum laudae.
La întoarcerea în ţară, Groza practică avocatura în Lugoj, apoi în Deva. De asemenea, se implică în viaţa Bisericii Ortodoxe, fiind membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului din 1911.
Cariera politică o începe în Partidul Naţional Român, unde are ocazia să fie alături de liderii mişcării naţionale a românilor din Ardeal: Gheorghe Pop de Băseşti, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu şi alţii. Pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1.228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”.
La alegerile parlamentare din noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, Petru Groza este ales deputat pe listele PNR. În martie 1920 părăseşte partidul împreună cu gruparea condusă de Octavian Goga şi se înscrie în Partidul Poporului, pe 17 aprilie. Formaţiunea prezidată de gene­ralul Alexandru Averescu fusese chemată la putere de regele Ferdinand I datorită manevrelor de culise întreprinse de fruntaşul liberal Ionel Brătianu pentru a determina căde­rea cabinetului Blocului Parlamentar, coaliţie politică din care făcea parte şi PNR. În guvernul ge­nera­lului Averescu, Groza este numit ministru de stat fără portofoliu (16 aprilie - 13 decembrie 1921).
La alegerile din martie 1922 şi cele din mai 1926 este din nou ales deputat pe listele Partidului Poporului. Manevrele lui Brătianu îl aduc din nou pe generalul Averescu la putere. În noul cabinet, Groza primeşte portofoliul Lucrărilor
Publice. Îndeplineşte această funcţie până la 14 iulie 1926, moment în care trece ca ministru de stat fără portofoliu. Politica de independenţă din activitatea guvernamentală îl determină pe Brătianu să intre în conflict cu ge­neralul Averescu, motiv pentru care fruntaşul liberal a intervenit pe lângă regele Ferdinand pentru a determina căderea guvernului. Mai mult, la alegerile din iulie 1927, Partidul Poporului nu a întrunit scorul electoral de 2% din voturi, necesar accederii în Parlament.
Dezamăgit de viaţa politică internă, pleacă într-un exil autoimpus la Deva, pentru a se dedica afacerilor sale. Revine pe scena publică pe 8 ianuarie 1933, când fondează Frontul Plugarilor. Aceasta era o formaţiune politică minoră, care se situa pe stânga eşichierului politic. Imediat, acest partid a intrat sub aripa protectoare a Partidului Comunist, care se afla în ilegalitate în acele vremuri.
În următorii ani, formaţiunea lui Petru Groza a rămas în umbra Partidului Comunist. În 1943, participă la crearea Frontului Patriotic Anti­hitlerist. Pe 20 iunie 1944, a susţinut formarea coaliţiei Blocului Naţional Democrat între PNŢ, PNL, PSD şi PCR.
Groza a revenit în prim planul scenei politice după actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I îl demite din fruntea statului şi arestează pe mareşalul Ion Antonescu. După presiunea exercitată de A. I. Vâşinski asupra regelui Mihai, Petru Groza este numit la conducerea guvernului, după care va fi preşedinte al Prezidiului MAN până la sfârşitul vieţii. Sub guvernarea sa a avut loc instaurarea regimului comunist în România şi acapararea întregii puteri în stat. Petru Groza a decedat pe 7 ianuarie 1958, la vârsta de 73 de ani.

 

 

Componența

Președintele Consiliului de Miniștri
Petru Groza (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Vicepreședintele Consiliului de Miniștri și ministrul Afacerilor Străine
Gheorghe Tătărăscu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul de Interne
Teohari Georgescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul de Externe
Gheorghe Tătărăscu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul Justiției
Lucrețiu Pătrășcanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul de Război
General Constantin Vasiliu-Rășcanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul Finanțelor
Dumitru Alimănișteanu (6 martie – 11 aprilie 1945)
Mircea Duma (11 aprilie – 23 august 1945)
Alexandru Alexandrini (23 august 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul Agriculturii și Domeniilor
Romulus Zăroni (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul Industriei și Comerțului
Petre Bejan (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul Minelor și Petrolului
Tudor Ionescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice
Gheorghe Gheorghiu-Dej (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul Cooperației
Anton Alexandrescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul Muncii
Lotar Rădăceanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul Asistenței și Asigurărilor Sociale
Gheorghe Nicolau (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul Sănătății
Dumitru Bagdasar (6 martie 1945 – 24 aprilie 1946)
ad-int. Petre Constantinescu-Iași (24 aprilie – 30 noiembrie 1946)
Ministrul Educației Naționale
Ștefan Voitec (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul Propagandei (din 5 martie 1946, Ministrul informației)
Petre Constantinescu-Iași (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul Cultelor
Preot Constantin Burducea (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul Artelor
Mihail Ralea (6 martie 1945 – 19 august 1946)
Octav Livezeanu (19 august – 30 noiembrie 1946)
Ministru Secretar de Stat
Emil Hațieganu (7 ianuarie – 30 noiembrie 1946)
Ministru Secretar de Stat
Mihail Romniceanu (7 ianuarie – 30 noiembrie 1946).

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.