4 Mai Moartea lui George Enescu

La 4 mai 1955, s-a stins din viață la Paris marele pianist, violonist, compozitor și dirijor român George Enescu. A fost muzicianul român căruia i se poate aplica fără nicio exagerare eticheta de geniu, fiind pentru lumea întreagă o personalitate uriașă, iar numele lui, rostit cu venerație în Occident, ne-a redat mândria de a fi români.

George Enescu s-a născut în 1881, la Liveni în județul Botoșani, primele îndrumări muzicale primindu-le de la părinți, care, atunci când viitorul mare muzician va împlini vârsta de 4 ani, îi vor cumpăra o vioară cu care George va începe să cânte sub îndrumările tatălui său. Urmează studiile muzicale la Conservatorul din Viena, între anii 1888 și 1893, unde se încadrează rapid în viața muzicală, susținând numeroase concerte în care entuziasmează presa și publicul, deși avea numai 12 ani. După absolvirea Conservatorului din Viena, își continuă studiile la Conservatorul din Paris între anii 1893 și 1899, perioadă ce marchează de fapt debutul său dirijoral, urmând ca, la începutul secolului al XX-lea, să continue seria marilor sale succese, susținând mari concerte în numeroase orașe din Europa și America. George Enescu devine rapid preferatul publicului, fiind un violonist, pianist, dirijor și compozitor de geniu, un artist cum rar era întâlnit în acea epocă. Activitatea sa muzicală de la începutul secolului alternează între București și Paris, întreprinzând în același timp numeroase turnee în mai multe țări europene, având par­teneri prestigioși precum Alfredo Casella sau Richard Strauss. În timpul Primului Război Mondial rămâne în București, unde concertează sau dirijează, săvâr­șind și numeroase acte de caritate pentru oamenii nevoiași sau pentru sol­dații răniți pe front. După război, își reia activitatea concertistică in­ternațională dând o serie de concerte pe marile scene ale lumii, făcând și multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde va dirija orchestrele din Philadelphia, Chicago și New York. Activitatea sa pedagogica capătă, de asemenea, o importantă notorietate, iar printre elevii săi se numără violoniști precum Christian Ferras, Ivry Gitlis ori Yehudi Menuhin. Trebuie amin­tit că cel din urmă avea să devină mai târziu un celebru violonist și un virtuoz dirijor, care va păs­tra mare recunoștință lui
George Enescu, considerându-l chiar părintele său spiritual. Printre distincțiile ce i s-au acordat lui
George Enescu în semn de prețuire şi recunoaștere pentru intensa lui activitate, se regăsesc titlurile de ofiţer şi cavaler al ,,Legiunii de Onoare” al Franţei în anii 1913 și 1936, membru de onoare şi membru activ al Academiei Române din Bucureşti, membru al Académiei des Beaux Arts din Paris, al Academiei Nazionale di Santa Cecilia din Roma, membru al Institutului de France din Paris, membru al Academiei de Arte și Ştiinţe din Praga și multe altele. În septembrie 1946, George Enescu decide să părăsească România, în care se instala cu rapiditate totalitarismul comunist, nefiind de acord cu acest regim și astfel ia calea exilului. După încheierea unui mare turneu de concerte în Statele Unite şi Canada, se stabilește la Paris, iar în ultimul deceniu al vieții, continuă să fie prezent pe marile scene lirice ale lumii ca violonist, pianist și dirijor, cunoscând o uriașă popularitate. În anul 1954, în noaptea de 13 spre 14 iulie, George Enescu va suferi o congestie cerebrală, urmată de paralizie parțială, iar peste aproape un an, în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, se va stinge din viață singur, în apartamentul său din Rué de Clichy din Paris. Va fi înmor­mântat peste câteva zile de autoritățile franceze, într-un cavou de marmură albă, în Cimitirul „Pere Lachaise” din capitala Franței.
Al Doilea Război Mondial. Opere de maturitate
În noiembrie 1939, Enescu a donat președintelui Consiliului de Mi­niștri al României de la acea vreme 100.000 de lei pentru apărarea țării.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, rămas în București, a avut o activitate dirijorală bogată, încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Nicolae Brânzeu, Sabin Drăgoi. După război, a dat concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels și Yehudi Menuhin, care l-a vizitat la București și la Sinaia.
În 1942, atunci când România a început să pună în practică programul de epurare etnică, s-a dus să vorbească cu prim-ministrul Ion Antonescu intervenind ca muzi­canții romi să nu fie deportați, afirmând că „pleacă și el în caz de-i duce muzicanții la Bug”.
Ultimii ani. Exilul
În ultimii ani ai vieții, a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, a de­să­vârșit Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor și orchestră, schițat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 și 5 rămase neterminate (au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu).
Odată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la Paris. Până în 1949, deși aflat în străinătate, a deținut încă funcția de președinte al Societății Compozitorilor din România. La 22-23 octombrie 1949, Societatea a fost înlocuită de Uniunea Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici ca membru. S-a stins din viață la Paris, în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă, aflat la poziția 68.
 

Compozitor
Despre activitatea sa muzicală, George Enescu spunea: „În lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist și profesor. Cel mai mult prețuiesc darul de a compune muzica și nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare…”, opinie împărtășită și de Andrei Tudor, care scria că „din multipla sa activitate, în care s-a afirmat cu egală strălucire, opera componistică reprezintă latura cea mai esențială și, desigur, cea mai trainică a complexei sale personalități artistice.”
Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (în Simfonia Nr. 1), influențele muzicii franceze (de exemplu, în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendințele neobaroce (în Suita orchestrală Nr. 2) și exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată influența folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata pentru vioară cu caracter popular românesc, Suita orchestrală Nr. 3, sătească.
Celebritatea internațională a lui George Enescu - de care era el însuși intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creații.
Prin Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în București cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.

Creația - Opere
- Oedip - tragedie lirică în patru acte pe un libret de Edmond Fleg, Op. 23 (1910-1931)
Simfonii
- Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, Op. 13 (1905)
- Simfonia nr. 2 în La major, Op. 17 (1912-1914)
- Simfonia nr. 3 în Do major pentru orchestră și cor, Op. 21 (1916-1918)
Alte lucrări orchestrale
- Poema română, suită simfonică pentru orchestră, Op. 1 (1897)
- Rapsodia română nr. 1 în La major, Op. 11 (1901)
- Rapsodia română nr. 2 în Re major, Op. 11 (1901)
- Suita orchestrală nr. 1 în Do major, Op. 9 (1903)
- Suita orchestrală nr. 2 în Do major, Op. 20 (1915)
- Suita orchestrală nr. 3 în Re major „Săteasca”, Op. 27 (1937-1938)
Muzică de cameră/ Cvartete pentru coarde
- Cvartet pentru coarde nr. 1 în Mi bemol major, Op. 22, Nr. 1 (1920)
- Cvartet pentru coarde nr. 2 în Sol major, Op. 22, Nr. 2 (1950-1952)
Sonate
- Sonata pentru vioară nr. 1 în Re major, Op. 2 (1897)
- Sonata pentru vioară nr. 2 în Fa minor, Op. 6 (1899)
- Sonata pentru vioară nr. 3 în La minor „în caracter popular românesc”, Op. 25 (1926)
- Sonata pentru violoncel nr. 1 în Fa minor, Op. 26, Nr. 1 (1898)
- Sonata pentru violoncel nr. 2 în Do major, Op. 26, Nr. 2 (1935)
Alte lucrări de cameră
- Octet pentru coarde în Do major, Op. 7 (1900)
- Cantabile și presto pentru flaut și pian (1904)
- Dixtuor în Re major pentru suflători, Op. 14 (1906)
- Concertstück pentru violă și pian (1906)
- Légende pentru trompetă și pian (1906)
- Cvartet pentru pian nr. 1 în Re major, Op. 16 (1909)
- Impressions d’Enfance (Impresii din copilărie) pentru vioară și pian, Op. 28 (1940)
- Cvintet pentru pian în La minor, Op. 29 (1940)
- Cvartet pentru pian nr. 2 în Re minor, Op. 30 (1943-1944)
- Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Op. 33 (1954)
Muzică pentru pian
- Suita pentru pian nr. 1 în Sol minor „în stil vechi”, Op. 3 (1897)
- Suita pentru pian nr. 2 în Re major, Op. 10 (1901-1903)
- Suita pentru pian nr. 3 (Pieces impromptues), Op. 13 (1913-1916)
- Sonata pentru pian nr. 1 în Fa diez minor, Op. 24, Nr. 1 (1924)
- Sonata pentru pian nr. 3 în Re major, Op. 24, Nr. 3 (1933-1935)

Într-un articol prilejuit de debutul recent al sezonului muzical bucureștean din 1936, în care George Enescu avea programate 10 recitaluri, patru concerte simfonice și șase camerale, cronicarul Mihail Sebastian scria:

„George Enescu impune respectul artei, o înaltă conștiință a valorilor, o mare disciplină a muncii. [...] «Extraordinar artist, Enescu este, deopotrivă, un excepțional educator. Vocația sa dirijorală se vede că răspunde nu numai necesității de exprimare personală, dar și unei nevoi de a transmite celorlalți o tehnică de lucru, de a le insufla consecvență artistică. Dirijorul este un profesor. Rolul lui este de a comunica învățături. Când George Enescu ia bagheta, ai certitudinea că te afli în fața unui magistru.»”
În cronica elogioasă, în care contrasta viguroasa măiestrie a lui Enescu cu orchestra „inegală, ezitantă” care era Filarmonica la acel moment, Sebastian descria complementaritatea dintre artă și iscusința tehnică la dirijor, scriind:
„Enescu este un tulburător poet al baghetei și un desăvârșit tehnician. Ne ajută să simțim din plin muzica (pentru că o trăiește el însuși), ceea ce nu-l împiedică să controleze extrem de riguros toate detaliile orchestrei, fiecare instrument, fie­care executant. Însuflețirea lui e egală cu vigilența sa, lirismul egal cu precizia. A lucra sub o asemenea îndrumare ar fi o onoare și o șansă pentru oricare orchestră din lume, oricât de impozantă, oricât de reputată ar fi ea. Dar când astfel de noroc dă peste o orchestră inegală, ezitantă, cum e Filarmonica noastră – bagheta lui George Enescu ia aspectul unei extraordinare funcții educative.”

Surse: lectiadeistorie, wikipedia