• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 27 Octombrie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 18 Septembrie , 2020

13 septembrie. Moartea lui Aurel Vlaicu

Născut în localitatea Bin­ținți, din județul Hunedoara, în noiembrie 1882, Aurel Vlai­cu a urmat cursuri tehnice superioare la Viena si Munchen, iar în anul 1908 se va întoarce în țară, unde va începe construcția primului său avion numit „Vlaicu I”.
Avioanele construite de el se deosebeau de cele străine prin forma de săgeată a corpului, dispunerea în față a profundorului și a cârmelor, aripa cu profil variabil, care în zbor lua forma apropiată de cea optimă și prezența a două elice în tandem, care, învârtindu-se în sensuri contrare, își compensau reciproc cuplul de torsiune. A învățat singur să-și piloteze aparatele, ajungând în scurt timp la o măiestrie care i-a îngăduit să întreacă pe mulți „ași” ai acro­bației aeriene. Astfel, la concursul aviatic de la Aspen de lângă Viena, din iunie 1912, a obținut, cu avionul Vlaicu II, premiul întâi pentru aruncarea la țintă a unui proiectil și premiul al doilea pentru aterizare la punct fix. De asemenea, Aurel Vlaicu a făcut numeroase zboruri demonstrative în orașe precum București, Blaj, Sibiu, Brașov, Iași, Ploiești, Orăștie, Alba Iulia, iar în anul 1913 a proiectat avionul Vlaicu III, pri­mul avion de construcție metalică din lume, pe care, însă, nu a mai apucat să-l construiască, deoarece a murit în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați.

Astfel, pe 13 septembrie 1913, Vlaicu a decolat de lângă Bucu­rești, într-un zbor de traversare a munților, dorind să realizeze acest lucru la bordul unui avion de construcție românească.
Din păcate, deasupra comunei Bănești de lângă Câmpina, avio­nul s-a prăbușit, iar Aurel Vlaicu, cel care a efectuat primul zbor de pe teritoriul României cu un aparat mai greu decât aerul, și-a găsit moartea în acest tragic accident. Conform anchetelor ulterioare și pe baza datelor despre starea de sănătate a lui Vlaicu, singura concluzie care se impune referitoare la tragedia care a îndoliat o țară și un întreg popor, este aceea că Aurel Vlaicu a suferit un atac de cord în timp ce era în zbor, la manșa avionului.
Într-un articol publicat ulterior de dr. V. Hâncu, prieten cu Aurel Vlaicu și medicul lui curant, acesta scria, cum cita Constantin C. Gheorghiu în cartea lui despre viața lui Aurel Vlaicu: „… după mine, Vlaicu a murit încă în aer, în urma unui atac de inimă (asistolie cardiacă)”.
Aceasta e considerată o variantă plauzibilă dintre toate ipotezele lansate ulterior: s-a spus că a fost asasinat la cererea rivalului său, aviatorul George Valentin Bi­bescu; s-a scris că s-a urcat băut în avion.
Gheorghe Negrescu, responsabil cu ancheta privind cauzele accidentului, a concluzionat: „Vlaicu, renunțând la trecerea în zbor a munților, după ce depășise Cîm­pi­na se întoarce și coboară. Când mai avea vreo 50 de metri până la sol, o rafală de aer îl surprinde în momentul aterizării și-l izbește de pământ pe o aripă.”
La locul accidentului – unde, în 1930, a fost ridicat un monument funerar – primii care au ajuns au fost doi dintre prietenii lui Vlaicu și colaboratorii lui apropiați. Des­pre acel moment, scria Constantin C. Gheorghiu în biografia în­chinată aviatorului: „Lângă sfărî­măturile aeroplanului său, Vlaicu zăcea mort. Silișteanu se aplecă asupra lui, îl îmbrățișă, îl strigă pe nume, totul era în zadar. De pe holdele învecinate și din satul Bănești încep să vină oamenii. Stăteau cu toții înmăr­mu­riți, privind la rămășițele mașinii și ale creatorului ei. Cei doi prie­teni
l-au scos de sub sfărâmături. O șuviță de sânge pornită din frun­te se prelungea de-a lungul feței. Oasele erau frânte ca și aparatul; cei doi, creator și mașină, se zdro­biseră împreună, unindu-și sângele și oțelul cu pământul țării”.

Guvernul a decis să i se facă fune­ralii naționale. A fost înmormântat la cimitirul Bellu militar în ziua de 17 septembrie 1913. Din Binținți, satul natal, azi Aurel Vlaicu, au venit, alături de familia lui, opt feciori care i-au adus o mână de pământ iar fetele din sat au împletit o cunună de flori.

În ziua înmormântării, pe străzile principale din București au fost arborate steaguri în bernă. Lumea se aduna pentru a aduce un ultim omagiu feciorului de țăran din Binținți, „cel care dăduse țării primul aeroplan și care, prin zborurile efectuate și întrecerile la care participase, a dus faima patriei și a poporului său”.
Două fanfare militare au însoțit cortegiul și au intonat marșuri funebre. Până când pământul a acoperit sicriul unde era Vlaicu, cât a durat ceremonialul înmor­mântării deasupra Bucureștiului și a cimitirului „s-au rotit în cercuri line aeroplane pilotate de camarazii lui de zbor”.
„S-a văzut atunci în revărsarea aceea de lume, care năvălea din toate părțile, care umpluse trotuarele și străzile, care se ridicase pe case și prin turnurile bisericilor, înfiorată de coruri și muzică, – s-a văzut că fiecare, de la copil până la moșneag… e pătruns de mare durere și varsă lacrimi de profundă părere de rău după un om mare pe care l-a pierdut neamul nostru. Aeroplanele care jeleau în rotiri uriașe pe deasupra convoiului dădeau acestei înmormântări o solemnitate înfiorător de măreață”, scria Zaharia Bârsan, un alt mare admirator și prieten al lui Vlaicu.
După ce și-a înmormântat fiul, tatăl lui Aurel Vlaicu, Dumitru, a fost invitat la un zbor. A fost pentru prima dată când a zburat. După ce a revenit pe pământ, se spune că a rostit atât: „Acum îl înțeleg eu pe Aurel…”.

 

„A trecut, ajutat de câțiva prieteni, toate piedicile neînțelegerii și neprieteniei și, la capătul atâtor încercări zadarnice, atâtor silinți înfrânte, el s-a pomenit în sfârșit acolo sus în cer, zburând. De atunci n-a mai voit alta; n-a căutat un rost în viață, o funcție, o ocupație, un coperământ, o vatră de familie, o iubire, nimic… Îi ajungea doar că al lui era cerul, cerul întreg! (…) Și de aceea la nimeni nu s-a uitat nația cu ochi mai bucuroși, scăldați în lacrimi și totuși plini de raze, decât la dânsul. Astfel, tânărul care isprăvește astăzi în mijlocul durerii tuturora a fost un fericit, prin toată mărimea triumfului său, prin toată căldura iubirii ce deștepta în juru-i. Și chiar acum, în clipa tragică, el a avut favoarea dumnezeiască de a sfârși în lumea de sus, pentru care trăise, care-l închisese cu totul – și care-l jertfi. Se uită bărbați politici, se uită scriitori de renume. Pe el însă nu-l vom uita. Oricând îndrăzneala omenească va smulge aiurea succese strălucite naturii învinse, nu vom privi cu invidie pe acel învingător, ci vom zice cu mândrie: Și noi am avut pe Vlaicu!” – Nicolae Iorga, la moartea lui Aurel Vlaicu.

 

La 17 iunie 1910 a avut loc zborul primului avion conceput, realizat şi pilotat în România de inginerul Aurel Vlaicu, zbor care a avut loc pe Dealul Cotrocenilor, în Bucureşti. Era primul „avion naţional” – avion realizat de un român pe pământul României. Deşi n-a zburat decât vreo 50 de metri la o înălţime de 3-4 metri, Vlaicu a fost peste măsură de bucuros: „Nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau pentru mine un record care-mi consacra maşina. Zburasem şi aceasta era principalul”.

Era firesc faptul ca acest eveniment să fie comentat pe larg în presa vremii. În ziarul „Dimineaţa” din 19 iunie 1910 se relata: „Dând aparatului ceva mai multă benzină şi o viteză puţin mai mare, după 30 de metri de parcurs pe teren, aeroplanul s-a ridicat repede de la pământ la o înălţime de doi metri şi dacă inginerul Vlaicu n-ar fi manevrat de cârmă în jos, el s-ar fi înălţat şi mai mult continuându-şi zborul... Toţi cei de faţă au felicitat din plin pe aviator, care a fost luat de prinţul Carol în automobilul domnului Brătianu şi condus la hangar”. Iar un alt ziar, de largă circulaţie în perioada respectivă, „L’Indépendence Roumaine”, consemna faptul că: „Zborul de aseară nu este una dintre acele performanţe extraordinare cu care se bat recorduri stabilite, el constituie totuşi un record şi mai scump patriei noastre căci este vorba de o invenţiune românească şi care înseamnă un pas înainte chiar pentru progresul întregii omeniri. Astfel, primul zbor al lui Vlaicu a fost o victorie a întregului neam românesc, care prin aceas­ta s-a afirmat şi în acest domeniu al tehnicii din nou, după zborul lui Vuia, alături de marile state din occident, care au luptat pentru cucerirea aerului”.

 

„Șoimul nostru ardelenesc a lunecat din slava cerului și s-a sfărâmat de acest pământ aspru, care-și răzbuna astfel pe acela ce tindea să se desfacă mai mult din robia lui cea grea. Vlaicu a murit. Cu aripile ultimului său zbor i s-a frânt și viața; voința cea nebiruită s-a pierdut”.
Nicolae Iorga la moartea lui Aurel Vlaicu


Surse: wikipedia, historia,
editiadedimineata.ro

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.