• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 15 Noiembrie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Sambătă , 17 August , 2019

11 august. Moartea lui Iancu de Hunedoara

La data de 11 august 1456, a murit răpus de ciumă, la Zemun lângă Belgrad, marele voievod al Transilvaniei, Iancu de Hunedoara. Personalitate marcantă a istoriei românești din veacul al XV-lea, Iancu de Hunedoara a fost pe rând ban al Severinului, comite de Timișoara, voievod al Transilvaniei, guvernator și căpitan suprem al regatului Ungariei.

 

 

Iancu de Hunedoara a scris file de glorie în istoria luptei antiotomane a popoarelor Euro­pei de sud-est și a des­fă­șurat o intensă activitate diplomatică și militară în anii în care Imperiul Otoman era la apogeu. De asemenea, el a depus eforturi pentru formarea unei coaliții creștine care să oprească înaintarea otomanilor, fiind cel dintâi comandant de oști din Europa care a reușit să îl înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed al II-lea. S-a născut în jurul anului 1407 la Hunedoara, unde tatăl său Voicu, fost ostaș în slujba regelui maghiar Sigismund de Luxemburg, a fost răsplătit de acesta pentru faptele sale de vitejie, cu domeniul de la Hunedoara. Iancu a copilărit la castelul de la Hunedoara, iar după moartea tatălui său a intrat în slujba unor nobili pentru a învăța arta mi­litara.
În anul 1430 a intrat în serviciile regelui Sigismund, în­so­ţindu-l pe acesta în Italia, în lupta contra Veneției. Aici cunoștințele sale mi­litare s-au îmbogățit semnificativ, după ce a studiat organizarea armatelor italiene și metodele lor de luptă. În decembrie 1437, Sigismund de Luxemburg a murit și în aceeași luna Iancu a fost numit de noul rege al Ungariei, Albert de Austria, în funcția de „ban al cetății Severinului”. Încredințat cu prima sa demnitate importantă, Iancu va începe să se preocupe de întărirea cetăților Severin, Orșova și Mehadia, deoarece turcii ocupau poziții tot mai avansate la Dunăre.

În vara anului 1439, regele Albert orga­nizează o primă ofensivă antio­tomană, lipsita însă de vigoare și coordonare adecvată, care se ter­mină însă cu un eșec. După această acțiune, regele Albert moare la 27 octombrie, iar regina Elisabeta, rămasă văduvă va trebui să facă față unei stări de instabilitate politică. Pe acest fond, va avea loc un conflict pentru putere între membrii nobi­limii maghiare. În Dieta de la Buda din 1 ianuarie 1440, regina Elisabeta va cere sprijinul nobilimii pentru conducerea interimară a re­ga­tului și susținerea succesiunii la tron a unui rege care să apere regatul de acțiunile tot mai dese ale armatei otomane. Din aceasta Dietă face parte și Iancu de Hunedoara, care încearcă să convingă nobilimea maghiară de primejdia turcească și de necesitatea instalării imediate a unui rege cu autoritate reală care să conducă regatul. Cuvântarea sa a fost suficient de convingătoare să întrunească adeziunea majorității membrilor Dietei, care decid instalarea pe tronul Ungariei a regelui polonez Vladislav al III-lea Jagello. Drept urmare, ca răsplată pentru serviciile aduse, Vladislav l-a numit pe Iancu în anul 1441, voievod al Transilvaniei și comite al Timi­șoarei, el păstrând totodată și titlul de „ban de Severin”.
La preluarea noii funcții, principala preocupare a lui Iancu a fost de a reorganiza și de a pregăti Transilvania în fața pericolului turcesc. Miza cea mai mare era însă cetatea Belgradului, cetate ce deschidea drumul spre centru Europei și pe care sultanul Mahomed al II-lea se pregătea să o cucerească printr-un asediu, asediu început în iulie 1456. Însă, con­cepția militară modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan în ciuda raportului de forțe defavorabil pe care îl avea și să obțină cea mai mare victorie de până atunci a creștinătății împotriva turcilor.
Ca un omagiu, papa Calixt al III-lea va elogia victoria obținută de Iancu de Hunedoara și va ordona ca de atunci înainte, toate clopotele bisericilor catolice să fie trase în fiecare zi la amia­ză, ca o recunoș­tință pentru marea victorie a lui Iancu de Hunedoara împotriva oști­rii otomane.
Din păcate, imediat după această mare victorie, la data de 11 august 1456, Iancu de Hunedoara va muri de ciumă, în tabăra sa militară de la Zemun de lângă Belgrad. El va fi înmormântat în Catedrala „Sf. Mihail” de la Alba Iulia, iar pe piatra sa funerară stau înscrise urmă­toarele cuvinte „s-a stins lumina lumii”.

Se spune că până și sultanul Mahomed al II-lea i-a adus un oma­giul și ar fi spus: „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui,
m-am întristat, deoarece lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”.

 

 

Blazonul

După obiceiul epocii, Voicu a luat numele Hunyadi (de Hunedoara), când a primit, în 1409, de la Sigismund de Luxemburg, domeniul și castelul Hunedoarei, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii.
Conform unei legende lansate în secolul al XVI-lea de către Gáspár Heltai, Ioan de Hunedoara ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg cu nobila Erzsébet Morzsinai, având un frate tot cu numele (Ioan) - duplicarea numelui era un obicei când unul dintre copii avea tatăl diferit.
 

 

 

Viitorul voievod s-a născut în jurul anului 1407 într-o familie înnobilată în 1409, pentru merite deosebite de către Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei. Tatăl lui Ioan a fost un român, sau cuman Voicu/Voik/Vajk Corvin, „un gentilom destul de modest al comitatului pur românesc Hunedoara”, iar bunicul se numea Șerb/Csorba. Mama lui Ioan a fost Erzsébet Morzsinai (Elisabeta de Margina), despre care se spune că ar fi fost de origine greacă și chiar înrudită cu basileii Bizanțului.

În favoarea originii etnice românești a voievodului există mai multe argumente. De exemplu, până în anul 1439, Iancu este numit în documente Ioan Românul, mai mulți cronicari ai epocii referindu-se la originea românească a acestuia. După ce fiul său, Matei Corvin, a devenit rege, Frederic de Habsburg i-a reproșat că nu are origini
regale, ci că are un tată român. Matei, la rândul său, când i se reproșa că nu are origini regale, făcea trimitere la originile sale romane.

 

 

 

Castelul Corvinilor este consi­derat unul dintre cele mai frumoase castele din lume, fiind situat în „top 10 destinații de basm din Europa”.
Castelul Hunedoarei este cea mai mare construcție medievală cu dublă funcționalitate (civilă și militară) din România aflată încă „în picioare”.
Castelul a fost ridicat în secolul al XV-lea de Iancu de Hunedoara, pe locul unei vechi întărituri, pe o stâncă la picioarele căreia curge pârâul Zlaști. Este o construcție impunătoare, prevăzută cu turnuri, bastioane și un donjon.
Castelul a fost restaurat și transformat în muzeu.
Cetatea a fost una dintre cele mai mari și vestite proprietăți ale lui Iancu de Hunedoara. Construcția a cunoscut în timpul acestuia însemnate transformări, servind atât drept punct strategic întărit, cât și drept reședință feudală. Cu trecerea anilor, diverșii stăpâni ai castelului i-au modificat înfățișarea, îmbogățindu-l cu turnuri, săli și camere de onoare.
Ultimul turn de apărare (turnul „Ne boisa” = Nu te teme), rămas neschimbat de pe timpul lui Ioan de Hunedoara, precum și Turnul Capistrano (după numele lui Ioan de Capistrano, un vestit călugăr franciscan) reprezintă câteva dintre cele mai semnificative părți ale construcției. Mai pot fi amintite Sala Cavalerilor (o mare încăpere de recepții), Turnul buzduganelor, Bastionul alb care servea drept depozit de bucate și Sala Dietei, având medalioane pictate pe pereți (printre ele se găsesc și portretele domnilor Matei Basarab din Țara Românească și Vasile Lupu din Moldova). În aripa castelului numită Matia se mai deslușește destul de vag, o pictură referitoare la legenda cu corbul de la care se zice că își trag numele urmașii lui Ioan de Hunedoara (Corvini). În curtea castelului, alături de capela zidită tot în timpul lui Ioan de Hunedoara, se află o fântână adâncă de 30 de metri.
Conform legendelor, această fântână ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă. Dar după 15 ani de trudă, când au terminat fântâna, stăpânii nu
s-au ținut de cuvânt. Se spunea că inscripția de pe zidul fântânii înseamnă „Apă ai, inima n-ai”. În realitate, conținutul descifrat de specialiști este „Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.