Vinul - salonul de întâmpinare a Raiului sau de așteptare a Iadului

            Întreg acest demers deosebit de îmbietor îl voi începe pornind de la o zicere: dintre toate viețuitoarele de pe Pământ omul este singura ființă care poate bea fără să-i fie sete; deci, o caracteristică distinctivă. Aici, la noi, în Maramureș, cred că acest truism ar trebui ușor ajustat, deoarece bărbatul este singurul „supraviețuitor” care poate bea, așa, pur și simplu, de la sine, adică în mod tradițional.

Pe de altă parte, în spiritul aceleiași tradiții, mai arăt faptul că „vinul” și „via” le-am moștenit din limba latină; „butucul” și „strugurele” din limba dacilor, iar cuvântul „cantă”=ulcior, vine din limba greacă.

În aceeași notă, se cuvine să menționez că primele „alcooluri” s-au obținut prin distilarea vinului. Această competiție bahică s-a purtat între călugării irlandezi și cei scoțieni, cărora li s-au adăugat, în demersul lor științific, cu timpul, alchimiștii. Devenind siguri pe descoperirea lor, cu toții și-au propus ca minunatul și tentantul produs să fie păstrat ca pe o taină bine păzită. Spre norocul urmașilor, a frumuseții și bunei dispoziții a acesteia, acest secret, intuiesc eu, s-a putut păstra până la prima chercheleală strașnică, atunci când și-a băgat dracul coada și „cercetătorii” au dat drumul meșteșugului, în populație. Or, se știe că diavolul este unul dintre tovarășii de bază ai consumatorilor; el îmbiindu-ne și păhărnicind chiar din interiorul ființei bahice.

De altfel, civilizația omenirii este și civilizația vinului, pe lângă multe alte caracteristici, deoarece o bună parte a istoriei sale, omul a băut exclusiv vin, în această parte de lume, iar în alte emisfere s-a cunoscut și meșteșugul obținerii unui soi de bere.

Revenind în zona noastră etno-băutoare, amintesc că pământurile Cicârlăului au rodit o viță-de-vie nobilă, din care s-a obținut un vin foarte bun, care a ajuns și pe mesele imperiale de la Viena, purtând supranumele de „vinul Împăratului”. Poate că din acest motiv, pe stemele localităților Cicârlău și Seini avem reprezentată vița-de-vie, ca un blazon de prestigiu.

Peste această tradiție a băutului de vin, practicată din cele mai vechi timpuri, s-a suprapus, odată cu venirea evreilor din Galiția, și meșteșugul întoarcerii de două ori a horincii; ei, la rândul lor, preluând neprețuita artă de la călugării slavi.

În acest context, cu îngăduința cititorului însetat, adaug faptul că „Rapsodia Română” a lui George Enescu a fost inspirată de la un chefliu de moldovean, care într-un târg cânta un cântec vechi al locului intitulat „Am un leu și vreau să-l beu!”.

În felul acesta, am dorit să fac trecerea la asumpția că omul nostru din Maramureș este cel mai etic, mai cinstit băutor; el ajunge să se roage, afabil, până și lui Dumnezeu să-l mai ajute cu o beție, adică el crede că există și un Dumnezeu al bețivilor:

„Dă-mi Doamne bani împrumut,

Să mai beu cât am băut,

Să mai fac câte-am făcut!”

De altfel, cred că Bachus este zeul cu cei mai mulți și mai devotați adepți.

Într-o altă ordine de idei, am mai constatat faptul că în cârciumi n-am întâlnit decât masculi alfa, că lumea acestor localuri este populată doar de indivizi care au păreri bune și foarte bune despre ei, de învingători sau eroi. Într-un fel, doar internetul cred că poate rivaliza cu lumea fabuloasă a celor care beau, doar acolo mai găsești personalități realizate la modul ideal.

Nu se știe cum, dar lumea noastră este de așa natură construită că sticla de vin tronează și în biserică, de-a lungul ceremonialelor religioase ale parastaselor; adică vreau să spun că vinul ne însoțește chiar și până Dincolo, iar prima minune a Creștinismului este legată tot de vin.

Chiar dacă vreau să scot în evidență până și caracterul sacru al vinului sau dacă amintesc că atunci când mortul este pe catafalc, pe o masă se pune alături de alte cele (sfinte!) și un pahar de horincă sau de vin, așa pentru sufletul omului, totuși nu mi-l închipui pe Sfântul Petru  întâmpinându-ne cu un pahar de vin la Poarta Raiului, deși există, tot în Maramureș, o colindă cu Maica Domnului care șade în Rai cu un pahar galben în mână și tot închină și suspină, denigrator la adresa bețivilor.

Cu toate acestea, din repertoriul Fraților Petreuș, ne-au rămas câteva versuri împăciuitoare, de asumare a viciului:

„Măi pretinde eu și tu,

Șohan n-om vide Raiu;

Sie Raiu sănătos,

Noi om mere pă din jos!”

                sau

„Greu îi puntea de trecut

Numa oleacă de-ai băut!

Bine c-am trecut puntea

Am băut și iar oi bea!”

De asemenea, este contraproductiv să ne întrebăm cu cât a contribuit vinul la creșterea numărului de copii dintr-o comunitate, invocând butada că „vinu-i bun pentru femei, dacă-l beau bărbații”:

„Dacă vezi mândră că beu

Nu sta sâlă să te ieu,

Nu m-aștepta-n șezători

Noaptea pă la cheotori!”

Despre acest efect afrodiziac al vinului este vorba și-n strigături șăinăluitoare sau de promovare:

„Dacă vin acasă bat

Nu mă prime mândra-n pat”.

Cu siguranță, că băutura netezește calea către dragostea de mândră, de ibovnică, acel frupt oprit al dragostei, dincolo de cea conjugală.

Cu siguranță că nu pot încheia această pledoarie fără să mai recunosc că:

„Duminica ce-o trecut,

Lecricu’ mi l-am băut;

Mi-o rămas o mânecă

Pă cee duminică!”

… și asta doar:

„Că nici vinul nu-i de câlți

Să rămâie pântre dinți!”

……………….

Placă și închinați, rogu-vă!

Raiul versus Iadul

La IFET-ul din Vișeul de Sus, prin anii ’50 - ’60 ai secolului trecut, erau doi flăcăi care, uneori, seara mai adăstau pe la cârciuma unui boldaș, în zona gării secundare, adică la podul de la Spitalul Orășenesc.

Într-o seară de iarnă crâncenă, protagoniștii noștri au întârziat un pic mai mult, iar proprietarul le-a spus că el merge să se culce, că ei, când vor pleca, să tragă ușa după ei, deoarece aceasta era cu sistem de închidere pe dinăuntru.

Numai că, după miezul nopții, de la trenul care tocmai ajunsese în gară, a coborât un grup de țigani (acum rromi), care au început să zgrapține la ușa crâșmei, mai tare decât babele la ușa Raiului.

Oameni miloși, cei doi cheflii (un contabil și un inginer), i-au năpustit înăuntru și i-au și cinstit.

Într-o vreme, s-au hotărât că le este destul și au mai luat cu ei câte o sticlă de mastică și au plecat cu toții spre tabăra țiganilor, care era stabilită la marginea pieței de după râul Vaser.

Odată ajunși aici, au continuat să cinstească și cu gazdele de ocazie, care i-au culcat, într-un final, într-o căruță, piciorâș, cum se zice. Dimineață, pe la ora nouă, s-au trezit cei doi mahmuri și surpriza le-a fost mare, din cauza coviltirului de catran care i-a încurcat un pic. Unul dintre ei a spus că el crede că a murit și a ajuns în Rai, deoarece vede niște oameni mândru îmbrăcați, la costum și cravată, cu femei îmbrăcate de sărbătoare, care merg cu toții într-o singură direcție. Celălalt a confirmat că și el crede că a murit, dar el a nimerit în Iad, că el vede niște drăcușori și niște draci mai mari care cântă la o vioară, iar unii dintre ei amestecă într-un cazan mare.

Cheia acestei întâmplări era că primul vedea țipțerii din Țipțirai care mergeau la biserică, iar celălalt vedea gazdele lor de ocazie, care au tăiat o oaie și acum o fierbeau ca să-și răsplătească binefăcătorii.

De atunci, o bună bucată de vreme, cei doi domni de la IFET se salutau, când se întâlneau, unul zicând „Raiul”, celălalt răspunzând „Iadul”.

Furnalul din Călan

…

Tot așa, era după anul 1960, când o brigadă de butinari din Petrova erau plecați la munca de pădure în zona orașului Călan. Cum era practica pe atunci, în fiecare sâmbătă după-masă, butinarii coborau cu toții în oraș ca să-și cumpere mâncare pentru săptămâna viitoare, adică „măgăzân”, iar pe lângă mâncare își mai cumpărau câte o haină, o pereche de cizme de lucru și, neapărat, o cantitate de alcool aferentă. Într-una dintre sâmbete, unul dintre petrovenii mei s-a rătăcit de grup. Cum-necum, a ajuns până la poarta unui furnal din oraș. La ora 11 din noapte, a venit schimbul și un muncitor, văzându-l pe trepte, l-a luat de mână și l-a dus în hala unde lucra el.

Cum era el așezat lângă perete, acolo fiind căldură foarte mare, consăteanul meu a adormit. Trezindu-se, când a deschis ochii, a văzut în fața lui niște ființe ciudate, cu echipament de protecție, care mânuiau niște retorte și cu care puneau fierul topit dintr-un loc într-altul, după cum cerea procesul tehnologic. Imaginați-vă, stimați cititori, un om simplu din Maramureș, cum a căzut pe gânduri, crezând că a ajuns în Iad.

La un moment dat, binefăcătorul petroveanului s-a apropiat de el, întrebându-l cu condescendență cum se simte. Răspunsul a fost urgent și elocvent:

„Ioi, iartă-mă Domnul Drac, că nu știu ce-am făcut, că am fost beat când am murit!”