Vasile Dunca din Chechiş, o poveste de viaţă deosebită

Despre Vasile Dunca din Chechiş am aflat că a fost zeci de ani tâmplarul satului, aşa că fix în ziua în care a împlinit vârsta de 79 de ani l-am vizitat să-i aflăm povestea. Bătrânul era pe câmp la lucru, iar când s-a întors acasă, familia l-a aşteptat cu un tort pregătit special pentru el. De mult nu am văzut un om atât de emoţionat. Nu şi-a putut stăpâni lacrimile de bucurie când a văzut de câtă dragoste este înconjurat. Iar surpriza a fost şi pentru noi, că am aflat că tâmplarul satului Chechiş nu este doar un exemplu de hărnicie, ci şi unul de longevitate în căsnicie, fiind căsătorit cu Maria de 56 de ani.

Vasile Dunca din Chechiş, are o poveste de viaţă deosebită: „Provin dintr-o familie cu trei copii, eu şi încă două surori. M-am născut în Ferneziu, mama era de acolo. La vârsta de 5 ani, ne-am mutat în Chechiş, pentru că tata a vrut să vină acasă să-şi lucreze pământul. Am prins doi ani de şcoală pe timpul ocupaţiei maghiare. Deşi eram mic, îmi amintesc de vremea Războiului, cum s-au întâlnit la noi în sat ruşii cu nemţii. I-am văzut cum au trecut pe drum, şi mai jos a fost un măcel, au murit atunci peste 20 de persoane. M-a impresionat atunci că au împuşcat un cal şi l-au pus la fript, iar mai jos la un vecin care avea cramă, au tras cu puşca într-un butoi cu bere şi un rus stătea cu gura să-i curgă berea în gură. Dar a venit un neamţ şi l-a împuşcat şi l-a aruncat într-o remorcă. Aşa erau vremurile.

La scurtă vreme tata s-a îmbolnăvit şi am rămas orfani. Au început greutăţile, şi pentru că nu erau bani am fost nevoit să lucrez. Mama avea un frate care ducea oameni la lucru la pădure. Pe atunci se tăiau lemnele cu fierăstrău şi secure. Şi cu toate că aveam numai 12 ani, m-am dus doi ani la pădure, la Vatra Dornei şi la Bistriţa Năsăud să-mi pot ajuta familia. Apoi am lucrat cu ziua pe ici-colo. Şi la un moment dat, pe la 15 ani, mi-am amintit cuvintele tatălui meu de pe patul de moarte, care mi-a zis să am grijă de scule că o să îmi trebuiască. El a fost tot tâmplar. Aşa că m-am lipit de naşul meu, care a învăţat meserie de la tatăl meu. Deci, pot să spun că eu am învăţat indirect lucrurile pe care le-a lăsat tatăl meu cât trăia. Altfel spus, eu am învăţat tâmplăria de la naşul meu, ca şi cum aş fi învăţat de la tata. Prima mea lucrare a fost un oblon la grajd, pe urmă am făcut o fereastră pentru grajd, şi după o jumătate de an am făcut prima uşă. Am lucrat în atelierul naşului meu timp de 35 de ani, şi, după ce a murit, am lucrat acasă încă 10 ani în meseria de tâmplar. De când a venit moda cu geamurile termopan, am lăsat-o mai moale cu tâmplăria. Dar mai fac câte o filigorie de grădină, câte un oblon, câte o poartă la şură, sau uşi de stejar. Eu mi-am iubit meseria şi asta s-a văzut din comenzile pe care le-am avut.

Am lucrat pentru persoane importante din Baia Mare, am avut comenzi de jur împrejurul Chechişului până la Târgu Lăpuş, şi inclusiv în Groşii Ţibleşului, Poienile de sub Munte, Satu Mare etc. Atelierul de tâmplărie în care am lucrat a fost foarte bine cunoscut şi apreciat pentru lucrările de calitate. La un moment dat erau 5 ucenici pentru a putea face faţă tuturor comenzilor. Am şi făcut bani, dar s-a şi muncit. Am lucrat intens până acum 9 ani. Am făcut tot ce a fost nevoie, dar am avut şi lucrări ce presupuneau creaţie, gen uşi de stejar sculptate. Pot să spun că în viaţă am învăţat să fac de toate, de la lingură de lemn, până la ferestre îmbinate perfect fără cuie. Tot ce există înaintea ochilor, toate s-au putut face de aceste două mâini. M-a ferit Dumnezeu de accidente, şi uite că după 45 de ani de tâmplărie am toate degetele, asta pentru că niciodată nu am băut când am avut de lucru.

Noi nu avem geamuri termopan la casă, ci de lemn, făcute de mine. Asta pentru că sunt convins că sunt mai bune şi mai sănătoase decât cele din plastic. Eu cred că nu peste multă vreme lumea va reveni la ferestrele din lemn, pentru că sunt mai trainice, mai sănătoase şi mai frumoase.

Toată viaţa, cât am putut, am mers la Biserică pentru că ştiu că fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic. Am învăţat de mic faptul că omul poate să aleagă în viaţă între două căi: una îngustă şi una mai lată. Calea mai lată este mai comodă, cu mai multe tentaţii şi cu rău, iar în timp, răul te copleşeşte. Dar calea îngustă, calea familiei şi a credinţei este calea cea sigură şi dreaptă pentru adevărata fericire şi împlinire în viaţă”.

„M-am căsătorit după ce am venit din armată. Iar acum, în 2015, avem 56 de ani de căsnicie. Mi-a ajutat Dumnezeu să am o soţie extraordinară, alături de care am dus o viaţă foarte frumoasă! Maria are acum 72 de ani, mai mică cu 7 ani decât mine. Ea s-a ocupat toată viaţa de gospodărie şi de familie. Eu mergeam de dimineaţa până seara la atelier, iar ea a ţinut gospodăria. Avem doi copii, un băiat şi o fată, de la care avem 4 nepoţi. Toată viaţa ne-am petrecut-o muncind şi respectându-ne. Marele meu noroc în viaţă a fost că am avut o soţie de milioane! O soţie nemaipomenită! Spun asta şi în faţa lui Dumnezeu! Că atunci când ai o soţie bună casa merge bine. Cum ne-am căsătorit? După ce am venit din armată eram prieten cu fratele ei, care era de-o vârstă cu mine, şi, mergând pe la el, am văzut-o că era frumoasă şi harnică, aşa că m-am hotărât să o iau de nevastă. Eu aveam 22 de ani, iar ea 15 ani. Eu nu am avut tată, dar am avut norocul să am un socru ca un tată. Ne-a ajutat foarte mult şi ne-a învăţat multe. Pot să spun că eram ca nişte copii când ne-am căsătorit, dar am crescut împreună, ne-am susţinut reciproc şi am reuşit în viaţă”.

Vasile Dunca

 

 

„Am avut şi probleme mari în viaţă. De exemplu, acum 10 ani am suferit un accident vascular şi am rămas paralizat. Dar mi-a ajutat Dumnezeu şi mi-am revenit, aşa că acum pot să lucrez din nou la câmp. Mai mult, toată lumea spune că este o minune că trăiesc, pentru că până acum am suferit 6 accidente vasculare! Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate, că uite că sunt în viaţă şi încă lucrez. Asta în condiţiile în care toată lumea ştie că de obicei al treilea accident vascular este fatal. Tocmai de aceea, cei apropiaţi îmi spun că eu n-o să mor devreme, pentru că până acum am trecut de prea multe ori pe lângă moarte.Noi şi acum ţinem animale şi muncim cât putem”.

Vasile Dunca