• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Luni , 19 Aprilie 2021

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 22 Ianuarie , 2021

La 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859 – numită și „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voință politică a celor două principate românești, Moldova și Țara Românească, prima etapă în crearea statului unitar român modern.

 

Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a reali­zat uniunea vamală între Mol­dova și Țara Românească, în tim­pul domniilor lui Mihail Sturdza, res­pectiv Gheorghe Bibescu.
A urmat Războiul Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franța, Anglia și Imperiul Otoman au ieșit victorioase în fața Imperiului Rus. În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinței de la Paris, finalizată cu o Convenție, încheiată la 7/19 august, care s-a referit și la pro­blematica românească.
Astfel, printr-un act internațional care ținea cont doar parțial de voința românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației
pu­te­rilor, ele urmând să fie exer­citate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora funcționaseră cele două țări române până atunci. Desigur că reglementările au avut la bază și sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca, în estul Europei, să existe un bastion profrancez, care să contracareze influența Rusiei.
Practic, Convenția de la Paris consfințea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituții comune la Focșani – Comisia Centrală și Înalta Curte de Justiție și Casație –, abolirea monopolurilor și a privilegiilor de clasă.
Deși au existat și voci care erau îm­potriva Unirii, mai ales în Mol­dova, existând temeri că desem­narea Bucureștiului drept capitală va face ca Moldova să-și piardă din influență, divanurile ad-hoc, organizate în anii 1857 și 1858, au demonstrat dorința de unire a populației.
A urmat toamna anului 1858, când, în principate, a început organizarea alegerilor pentru domnitor.
La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă, formată din 48 de deputați, l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, șeful partidei unioniștilor moldo­veni.
În Țara Românească, unde alege­rile urmau să se țină pe 24 ia­nuarie, locțiitorii domnești erau antiunioniști, iar Adunarea elec­tivă era dominată de conservatori, astfel că bucureștenii au fost mobilizați pentru a susține candidatura lui Cuza.
În ședința din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porții Otomane și a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte.
Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei sale.
În anul 1862, cu ajutorul unio­niștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Par­­la­mentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere, în 1866, unirea a fost consolidată prin adu­cerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Constituția adoptată la 1 iulie 1866 consfințește denumirea oficială, România, iar, la 1 decembrie 1918, s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România.
 Alexandru Ioan Cuza, artizanul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părțile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comiși, ispravnici. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol.
Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învățat până în 1831 la Iași, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălni­ceanu și Vasile Alecsandri.
În anul 1835 își ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept și medicină, pe care nu le finali­zează, și devine membru al Societății economiștilor de unde își va înainta demisia în 1840.

La 30 aprilie 1844, se căsătorește cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale Ecaterina (Catinca) (fata logo­fătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza) și sora vii­torului prim-ministru Theodor Rosetti.

În timpul Revoluției de la 1848, Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iași, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntașii adunării arestați din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat și Cuza, însă acesta a reușit să scape de sub pază și să fugă în Transilvania.
A participat, de asemenea, la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.
Ulterior, devine președinte al ju­decătoriei Covurlui între 1849 – 1851 și 1855 – 1856, director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă și rangul de vornic.
La 6 iunie 1856, este numit pârcălab de Galați, însă, imediat după decesul domnului Ghica, este destituit de caimacamul Teo­dor Balș.
Ca formă de protest față de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza și-a dat demisia din funcția de pâr­călab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar și de partizanii celor doi Sturza care candidau susținuți de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaților prezenți în Moldova.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recu­noașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României și a primului guvern unitar, prin reformele sale – adop­tarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului -, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.
După domnie, a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde își manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul țării pentru aducerea unui principe străin, așa cum făgăduise și să nu se lase dominat de sentimentul de răzbu­nare pe care i-l provocase actul abdicării forțate de la 11 februarie 1866. Deși Cuza a dorit întotdeauna să revină în țară, princi­pele Carol a considerat că nu este oportun, din cauza situației po­litice din cel moment.
Ulterior, Cuza este răpus de boală și se mută la Florența, însă moare la Heidelberg, unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.
Este înmormântat inițial la Bi­serica Domnească de lângă Pala­tul de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica „Trei Ierarhi” din Iași.
 

 

Surse: https://www.radioromaniacultural.ro
Sursa: RADOR (de Răzvan Moceanu)
Istoria Poporului Român,
Biblioteca de Istorie - Editura Științifică 1970.
Societatea din Principatele Unite Române în perioada constituirii statului național (1856-1866), Grigore Chiriță, Editura Academiei Române, 2004

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.