Un maramureșean, premiat de greii industriei auto franceze

Ionuț Michiș, un maramureșean pasionat de design auto, student în anul II la Facultatea de Arhitectură din Timișoara, a câștigat, împreună cu echipa sa, o competetiție extrem de importantă din ca­pitala Franței, „Course en Cours”, organizată de Renault și Grupul PSA (Peugeot-Citroen), care are ca scop găsirea de tinere ta­lente I În total, în competiție s-au înscris în jur de 1000 de concurenți, iar în finala de la Paris au ajuns 20 de echipe de la Universități de prestigiu din Europa  I Echipa lui Ionuţ a construit o mașinuță care a atins viteza de 150 km/h. Urmează o poveste despre pasiuni, vise şi curajul de a le urma.

Se spune că, ceea ce ne diferenţiază cu adevărat este curajul cu care ne urmăm visele. Maramure­şeanul Ionuţ Michiş are doar 21 de ani, dar poate fi exemplu în acest sens pentru noi toţi. Din clasa a
V-a a fost elev al Liceului de Artă din Baia Mare, iar în prezent este student în anul II la Facultatea de Arhitectură din Timișoara. Dar, cu toate că studiază arhitectura, pasiunea lui este designul auto. „Mi-ar fi plăcut să urmez o facultate de design auto, doar că sunt puține și în majoritatea lor sunt private și extreme de scumpe, așa că mi-am spus că având diploma de architect pot să fac şi design pentru mașini. Exista arhitectură și la Cluj, dar mi s-a potrivit mai bine Timișoara. Încă din primul an de facultate am participat la concursul de la Paris, „Course en Cours”.
Anul acesta am fost pentru a doua oară la competiția din Franța. Din echipa care a fost la Paris, eu am fost singurul student de la arhi­tectură, restul fiind de la mecanică. Concursul este organizat de Renault și Grupul PSA (Peugeot-Citroen) și are mai mult ca scop găsirea de noi talente, iar celor mai buni li se pro­pune colaborarea cu aceste firme. În acest an am construit o mașinuță cu care echipa noastră a câștigat locul I pentru că mașinuța a atins viteza de 150 km/h.

În echipa de anul acesta am fost 7 studenți, doi dintre ei fiind veniți din Franța prin programul Erasmus și studiază tot la mecanică. Con­cursul se desfășoară pe anumite re­guli. Mai exact, cei de la Renault pun la dispoziție un motor electric în miniatură, foarte puternic și foarte performant, cu fel de fel de senzori, care în funcție de greutatea și dimensiunile mașinii oferă pu­terea necesară. Pentru acest motor, noi am avut de construit o mașinuță, care a trebuit să se încadreze în
anumite dimensiuni, 35/20 cm. La concurs, mașinuța a instrat pe o pistă de 15 metri. A trebuit să fim atenți la foarte multe detalii, pentru că de exemplu, cu cât este mai grea mașina, motorul îi oferă o putere mai mare. În felul acesta să nu
existe riscul să se ridice de pe pistă și să îi lovească pe cei de pe margine. Deci, noi am primit motorul și dimensiunile standard pentru a ști în ce limite să ne încadrăm în cons­trucția mașinuței. Designul mași­nuței a fost făcut de cei de la mecanică, pentru că și ei au un program pe calculator de construit 3D. Ei s-au ocupat de designul mași­nuței și eu de restul. Concret, eu
m-am ocupat de nume, logo, de construirea standului de prezentare, alegerea culorilor, și alte detalii pentru a personaliza prezentarea. De exemplu, am făcut un dirijabil pe care l-am umplut cu baloane cu heliu, și am făcut chiar și ciocolate cu logo-ul echipei. În felul acesta a fost un mod mai interesant de a-i atrage pe cei care au venit la standul nostru.  Propunerea mea de design a fost câștigătoare și anul acesta datorită modului de asamblare. Am fost nevoit să gândesc aceste detalii pentru că din Timișoara până în Paris au fost aproximativ 1800 de kilometri și era obligatoriu ca standul nostru să încapă în mașina pusă la dispoziție de rectoratul Univer­sității, și să reziste. Am primit punctaj maxim la categoria de design după inspecția standului, cei din juriu fiind impresionați când au aflat că am venit cu el din România și că a ajuns intact. Au fost mai multe probe, iar mașinuța noastră a luat locul I la viteză. Deși pista a fost doar de 15 metri, din calcule și din felul de programare al motorului, a rezultat conform senzorilor că mașinuța a atins la un moment dat viteza de 150 km/h. Este un fel de mașinuță teleghidată, doar că nu este făcută pentru a vira stânga și dreapta, ci merge în linie dreaptă. Pentru asta a trebuit să facem sub șasiu un sistem de prindere, pentru că de la un capăt la altul al pistei, era întins un fir de pescuit care să țină mașinuța dreaptă și ca nu cumva să sară de pe pistă. La capătul pistei, toți ne-am așteptat mașinuțele cu niște prosoape cu care să le prindem, ca să nu se lovească”.
Performanţa este cu atât mai impor­tantă cu cât echipa lui Ionuţ a repre­zentat practic România, fiind sin­gurii concurenţi din ţara noastră: „Noi am fost singura echipă venită din altă țară, restul fiind francezi de la diverse universități. Noi am concurat cu 20 de echipe de la alte universități, la categoria noastră. Doar că aceste 20 de echipe au fost cele mai bune din Franța, pentru că acest concurs are mai multe etape de calificări. Am aflat că per total, la toate fazele de calificări, ce se derulează pe parcursul unui an întreg, participă în jur de 1000 de concurenți, doar că la Paris ajung doar cei mai buni. Presupunându-se că profesorii din România își aleg cei mai buni studenți, noi nu am participat la preselecții, ci ne-am dus direct la faza finală a concursului”.

Concursul a reprezentat pentru Ionuț și o extraordinară oportunitate de a cunoaște oameni importanți din acest domeniu: „Anul acesta m-am întâlnit cu directul general de la Renault, iar anul trecut l-am cunoscut pe șeful de la PSA (Grupul Peugeot-Citroen) care mi-a spus cu surprindere că fiul său este student la design auto, deși este pasionat de arhitectură, iar eu sunt student la arhitectură, deși sunt pasionat de design auto. Anul acesta, în timp ce strângeam standul, a venit șeful de la Renault care ne-a spus că ne roagă să ținem cont de ei, și că suntem așteptați cu drag dacă ne hotărâm să mergem la Paris să lucrăm la ei la birou. Ne-a spus să nu ne facem griji că nu stăpânim limba franceză, că la ei se vorbește mult și în engleză, și că ei caută oameni care să lucreze la un nivel cât mai ridicat”.

Deși știe că arhitectura îi va oferi un loc de muncă stabil, visul lui Ionuț este să construiască o mașină pe care să o vadă circulând pe drumurile publice: „Consider că nu
s-a făcut suficient până în acest moment pentru mașinile mai mari, gen mașinile de familie și SUV-uri. Pe acest gen de mașini nu s-a lucrat foarte mult la partea de design, pentru că s-a pus accentul pe partea de confort și dotări. Și cred că pe această line aș putea să îmi aduc contribuția”. Dintre marii jucători de pe piața auto, Ionuț apreciază companiile Peugeot și Mercedes, pentru că ei sunt cei care pun accent pe detalii.
„Îi apreciez mai mult pe francezi, pentru că riscă mai mult la capitolul design, decât nemții care merg cu pași mult mai mici, de exemplu. Unde mă văd lucrând pe viitor? În primă fază îmi doresc să mă văd cu dreptul de semnătură ca arhitect, și apoi mă voi gândi la următoarele etape. Arhitectura este foarte grea, pentru că presupune foarte multe cunoștințe, iar acest lucru l-am văzut și acum. Pot să spun că foarte scump m-a costat experiența de la Paris, pentru că m-am întors în sesiune și mi-am dat seama că am foarte multe lucruri de aprofundat în timp foarte scurt, iar acum mă lupt cu examenele. Este o facultate foarte grea pentru că presupune un război al nervilor. Spun asta pentru că mi-am dat seama că trebuie să ai multă răbdare și să accepți că nu tot ce spui trebuie să fie agrat de ceilalți, fie că e vorba de profesori, fie că e vorba de clienți. Ceea ce fac, nu e doar arhitectură, că zici că faci o casă. Nu se rezumă doar la proiectare, ci sunt aspecte ce țin de psihologie, de istorie, de comunicare, creativitate etc. Dar în asta stă farmecul a ceea ce fac: tot timpul trebuie să fii la curent cu infor­mațiile și ceea ce se întâmplă în societate. Nu ai cum să te plictisești în acest domeniu. Nu am spus la întâmplare că această facultate este un război al nervilor. De exemplu, în anul I am intrat la facultate 110 și acum suntem 70. Mulți au renunțat, iar alții s-au îmbolnăvit. Am colegi care au făcut ciroză și diabet din cauza stresului pentru tot ce presupune să fii student la această facultate. Dar mie îmi place ce fac și aștept ziua să am venitul meu ca să-mi pot cumpăra mașini pe care să le reconfigurez. Îmi doresc să îmi fac o mașină prototip, pentru mine, și apoi să fie produsă într-o ediție limitată”.
Totuși, Ionuț nu vrea să renunțe nici la arhitectură. Ba mai mult, în viitor speră să-și deschidă o firmă împreună cu sora lui, care dorește să urmeze aceeași facultate, dar să se specializeze în amenajări interioare: „asta îmi doresc: să lucrez împreună cu sora mea, să avem un birou împreună, iar atunci, eu mă voi ocupa de arhitectură și ea de amenajări interioare. Sper să reușim să ne facem o mică firmă. Ca și arhitect poți să ai contracte și în străinătate și să lucrezi de acasă. Am prieteni care sunt arhitecți și fac blocuri în Sicilia și Norvegia, iar ei stau în Baia Mare. La asemenea lucrări mergi doar de câteva ori la fața locului să vezi dacă se respectă planurile. Deci nu este nevoie să merg din România pentru a-mi face treaba cum îmi doresc”.

„La proiectare am învățat că orice perete pus de noi, orice geam amplasat într-un anumit loc, sau alegerea unei texturi pentru pardoseală, noi zicem că-i un gest de arhitectură. Suntem tot timpul tentați să facem tot felul de asemenea gesturi, iar profesorii ne spun tot timpul „să nu facem gesturi gratuite”.  Adică, să nu facem excese și fără un motiv clar. Așa că trebuie să fim cumpătați dar creativi, și orice gest să fie bine argumentat și funcțional. Acest lucru este valabil și pe plan profesional și în alte aspect ale vieții. Este frumos să mă văd arhitect, dar sunt doar în anul II. Sunt conștient că până să ajung să profesez este mult de lucru și presupune multe, multe sacrificii. Arhitectura și medicina durează 6 ani, și cred că suntem categoria de oameni pe care dacă-i întrebi «cum e viața de student» vom râde prima dată, pentru că nu prea știm să răspundem la asta. Dar studenția noastră este o pregătire de cursă lungă, ale cărei satisfacții vin peste mai mult timp”.
Ionuț Michiș

„Ni s-a spus în facultate că atunci când alegem culorile la o casă ar fi bine să ne sfătuim cu o femeie, asta pentru că ele sunt mai pricepute în a alege culorile. Regula este că trebuie să fie maxim 3 culori, ca să nu transformăm arhitectura în curcubeu. Eu apreciez modernismul care a apărut după al Doilea Război Mondial, când oamenii nu prea aveau bani și nu își permiteau prea multe obiecte de decor. Sincer, prefer să nu ne încărcăm casele cu prea multe lucruri, pentru a păstra spațialitatea. Spațiul în care locuiești îți crează anumite stări, iar înconjurându-te de foarte multe obiecte, fără să vrei se crează o anumită dezordine, care influențează starea de spirit. Nu am neapărat un material preferat, dar aleg textura mată, nu lucioasă, pentru că tot ce-i strălucitor se zgârie ușor și se vede praful. Sunt tot felul de asemenea trucuri care în final dau impresia că toate sunt la locul lor, în armonie, așa cum ar trebui”.
Ionuț Michiș

„Acasă la ai mei, sincer, nu am făcut schimbări în casă, pentru că în primul rând ar trebui să mă lupt cu personalități foarte puternice (hohote). Ceea ce învățăm, nu este tocmai ieftin de pus în aplicare, iar noi ne-am mutat în noua casă destul de recent, așa că vorbim de o casă care a trebuit să fie în primul rând locuibilă și mai puțin conform aspectelor ce țin de arhitectură. Cum visez să arate casa mea? Strictul necesar, cu un living generos și cu un garaj cât de mare să încapă cât mai multe mașini. Iar în living, poate voi avea și o motocicletă”.
Ionuț Michiș