• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Joi , 13 August 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 12 Iunie , 2006

Uloha, catunul lumii disparute

In zona Poienilor de sub Munte, in mijlocul muntilor, la mare altitudine, exista cateva catune, unele fara curent electric, in care oamenii traiesc ca si in urma cu cincizeci de ani, in conditii extrem de grele, dar lipsiti de stres. Acolo, din cauza pantelor mari si a lipsei drumurilor de acces, saniile sunt folosite pentru aprovizionarea cu alimentele de baza si in timpul verii! Nimeni nu cunoaste cu exactitate numarul caselor din Poienile de sub Munte. Ar fi si imposibil, unele sunt situate atat de departe, incat pana sa le numeri odata se mai ridica alte noi gospodarii sau se mai prabusesc cateva dintre cele parasite de cei care s-au mutat jos, „in centru”, sau au plecat in bejenie, in strainatate. Smereka, Paulicu, Zarica, Pasicinei, Putuk Pulski, Pentaia, Uloha, Perehud, Cornatea, Zakvasnita, Hromoveita, Soloteani, Severa, Varseiti, Misika, Obcina... In linii mari, acestea sunt denumirile catunelor din Poienile de sub Munte, cea mai mare comuna maramureseana, carora li se adauga „cartierele” Centru, Cvasnita, Nejni Krai, Horb si Luhei. Am petrecut trei zile in lumea acestora, plonjand practic in timp, intr-o lume pe care o credeam disparuta din Maramures. Astfel, am dat de catune chiar cu cate o suta de case (!) construite in intregime din lemn si acoperite cu sindrila, cu mobila facuta de mesteri locali, la fel ca si uneltele casnice, tesaturile si multe alte obiecte uzuale. In fata fiecarei gospodarii stationeaza o multime de sanii, mai mari sau mai mici, „parcul auto” al locuitorilor din catunele situate cel mai sus, pe munte. Pentru ca drumuri nu exista, sau sunt prea abrupte, facand imposibila circulatia carutelor (ce sa mai vorbim despre masini!), singura cale de acces ramane sania. Vara, talpile acesteia se tocesc pe pietre atat de repede, incat trebuie schimbate in fiecare an. Acolo, caii sunt cei care duc o mare parte din greu. Ei trag sania, ei aduc lemnele din padure, si tot ei sunt plimbati de ici-colo, in timpul ninsorilor, pentru a tine „drumurile” degajate, pentru ca in iarna ce a trecut, bunaoara, stratul de zapada a atins 1,2 metri, si de n-ar fi fost partia batatorita, catune intregi ar fi ramas blocate. Oamenii din pustietate Toti oamenii ce traiesc in acele pustietati aparente (in fapt nu sunt asa, pentru ca spiritul comunitar este mai pregnant ca „jos”), sunt extraordinari. Ion Kut, unul dintre cei mai deosebiti oameni pe care i-am cunoscut vreodata, are 42 de ani, sotie si 6 copii. Este forestier, dulgher, violonist, fierar si frizer al catunului, insa unul dintre multele lucruri pe care le stie este confectionarea carbunelui de lemn, intr-un cazan de metal. In „timpul liber”, omul canta din voce, vioara, acordeon, fluier sau trambita, o multime de cantece populare. Sub catunul lui Kut exista un parau cu pastravi. In zona, oamenii nu cresc multe gaini, pentru ca uliul si mai ales vulpea („care-i regina aici”, spunea un satean) isi iau dijma incontinuu. Uneori vine ursul si mai rupe cate un pom, scuturandu-l de mere. In schimb, rasul nu a mai fost vazut demult, iar lupul nu prea coboara in catune. Nu lipsesc mistretii si vulpile, asa ca locuitorii nu se plang de singuratate… Pe parcele smulse din trupul padurii, unele mai inguste de doi metri, din cauza altitudinii, se cultiva in conditii grele niste cartofi, ceapa si fasole. In rest, nu creste nimic, decat padure si iarba. Cartofii sunt ingropati temeinic, la doi metri sub pamant, in gropi astupate cu acoperisuri de dranita pentru a-i feri de zapada, frig si animale salbatice. Fiecare satean are pe langa casa o vaca si un porc, nu mai mult, pentru ca furajele sunt putine. „Cand se va duce padurea, ne vom duce si noi. Din asta traim, mai taiem cate un copac, ca sa avem ce sa dam de mancare la copii”, spune un muntean. Postasul nu vine niciodata pana acolo, la opt-noua kilometri de centrul comunei. Cand coboara cineva la vale, trece si pe la posta, ridica scrisorile si alocatiile banesti ale vecinilor, si le aduce sus, in catun. In unele cranguri izolate exista mici cimitire, dar nicaieri vreo biserica. In alte locuri mai ascunse, mortii sunt ingropati direct in gradina. Nu exista nici doctor, asistenta medicala sau moasa. Copiii, mai toti sanatosi, se nasc de obicei acasa, mositi de bunica. Ici-colo functioneaza si scoli cu clasele I-IV, sau chiar gradinite, insa nici cadrele didactice, nici copii, nu se omoara cu cartea. Acestea sunt aspectele negative. Pe de alta parte, in catunele izolate nu exista stres, oamenii se inteleg unii cu altii, si se ajuta reciproc, sistemul de claca fiind inca prezent. Apoi nu exista nici macar praf, din cauza lipsei autovehiculelor! Surprinde si lipsa cariilor care ucid constructiile din lemn situate prin vaile Maramuresului. Oamenii zic ca explicatia e data de maiestria felului cum si cand taie lemnul: dupa Sfantul Dumitru, dar inainte de a da mugurii primavaratici, pe luna plina etc. Altfel decat ceilalti Acolo sus, sub nori, am intrebat si despre personajele mitologice in care cred maramuresenii. Mai multi fosti sau actuali ciobani si forestieri ne-au spus: da, au existat si Fata Padurii, si Omul Padurii-Zahastruk, care se aflau in conflict permanent unul cu celalalt. „Fata padurii avea un picior de gaina, si unul de om. Zahastruk o urmarea si i-l rupea, il prajea la foc si apoi il manca. Ambii au disparut cam acum cincizeci de ani, iar sufletele lor s-au bagat in oamenii din centru” Asa suna sinteza informatiilor preluate din mai multe surse si locuri. Un cioban batran mi-a explicat cum stie el face focul fara chibrituri, „cu o piatra alba, iasca si o pila de fier”, iar mai demult, prin „frecatul a doua surcele uscate”. Pentru ca nu bate niciodata oile si le-a dat nume la fiecare, acestea vin la mana sa atunci cand sunt chemate pe nume (Cornuta, Alba, Neagra, Ochisa, Breaza etc), exact ca si cainele! Am mai aflat ca opincile de piele (korzan) se produc si acum in mai multe locuri si se poarta frecvent, si am gustat mamaliga cu cartofi, aliment de baza acolo. Muntenii mananca mai ales mamaliga, cartofi, lapte, branza, paine facuta in casa, mai cate o bucata de carne. In privinta cunostintelor despre lume, acestea exista, si nu-s putine: toti au aparat de radio, la care asculta stiri, iar cei din catunele electrificate au si televizoare, sau chiar aparate video. Merg la vot, cand sunt alegeri. Unii barbati sunt umblati prin lume (chiar in strainatate), la fel ca si o parte a femeilor care mai muncesc prin tara, in agricultura. Ceea ce-i face insa diferiti de restul omenirii, este gradul de izolare in care traiesc, modul aproape perfect in care stiu sa practice economia de subzistenta, si mai ales dragostea si chiar nevoia de traditii: pentru munteni, portul si muzica populara sunt motive de mandrie, nu vreun spectacol pentru turisti. Ursul si batranul pustnic Am urcat si in munte, la nivelul superior, acolo unde traieste in sezonul cald o parte a locuitorilor catunelor, pentru a vizita stana Bucovinca, din masivul Bardau. In dosul muntelui, sub pasuni pictate inca cu petece de zapada, intre cascade, stanci si paduri de brad, am dat de turma de 300 de oi, bacita de Ion Longa, ajutat de cinci oameni si o haita de 12 caini! Nu e de joaca: lupul a sfartecat cu doar o saptamana inainte, un miel, o oaie si un caine. Dupa asta, toti cainii au fost dotati cu coliere din sarma ghimpata, pentru a fi feriti de atacurile la gat. Trei colibe, amplasate de jur imprejurul staulului, sunt amplasate astfel incat oile sa fie cat mai protejate. A venit si ursul pe acolo, dar a plecat, fara sa atace. Dealtfel, la coborarea din munte, am vazut urme proaspete de urs tanar... Spre finalul „expeditiei” am dat de un batran, Toma, in varsta de 84 de ani, care traieste la o margine de catun neelectrificat, cu o pensie de 200 de mii de lei. Iarna nu coboara deloc la vale, se aprovizioneaza toamna cu unu-doi saci de faina, doi-trei litri de petrol (adus tocmai de la Viseu de Sus, peste munte), dar este multumit si zice ca n-are nevoie de nimic, ca e bine! La fel au spus aproape toti, care s-au plans doar de lipsa drumului sau a curentului electric, nu si de grijile vietii cotidiene. Am coborat ingandurat intre oamenii obisnuiti, care mint, fura, sunt rai, se „sapa” unul pe celalalt, vesnic nemultumiti si plangaciosi, ramanand cu sentimentul ca acolo sus, sub varfurile Muntilor Maramuresului, am redescoperit o lume disparuta. Teofil IVANCIUC teofil@gazetademaramures.ro

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.