• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Vineri , 25 Septembrie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 31 August , 2020

Transilvania de Nord 1940-1944. 80 de ani de la Dictatul de la Viena

1. Preliminariile politice ale Dictatului de la Viena
 

Componentă a sistemului de tratate de la Paris, tratatul de la Trianon consfințea noi granițe ale Ungariei: o parte a Slovaciei și teritoriul Rutheniei au devenit componente din Cehoslovacia, Transilvania și Banatul s-au unit cu România, iar Croația, Slovenia și Voivodina au intrat în componența Iugoslaviei. Această desprindere a unor teritorii din Ungaria Mare (Nagy-Magya­rország) s-a bazat pe prin­cipiul majorității etnice a populației, pe dreptul popoarelor de a-și determina singure cursul propriilor dezvoltări.
După tratatul de pace, conceptul politic de revizionism a dominat viața politică a Ungariei, concept bazat pe caracterul așa-zis „nedrept” al tratatului și, ca atare, recuperarea teritoriilor pierdute în perioada interbelică. Propaganda revizionistă s-a desfășurat prin intermediul a peste 70 de așa-zise societăți cultural-științifice și educațional patriotice. La 26 mai 1929, se înființează, la Budapesta, „Unirea Mondială a Maghiarilor”. Cu acest prilej, Istvan Bethlen, prim-ministru al Ungariei, declara: „Atâta vrem cât pe acest pământ va mai trăi un singur ungur, răspunsul nostru la sentința Trianonului nu poate fi altfel decât acela că nu o primim și nu o vom accepta… Nu, nu, niciodată (Nem, nem, soha)”. Cu toată propaganda desfășurată, politicienii maghiari nu au avut succes în demersurile făcute de a anula tratatul de la Trianon; nu a convins pe nimeni că dezmembrarea Ungariei Mari a fost o nedreptate fundamentală, cum pre­tin­deau aceștia. Ca atare, atenția lor s-a îndreptat spre realizarea de alianțe mi­litare, în particular cu Germania și Italia, cu scopul de a revizui Tratatul de la Trianon. Pe de altă parte, s-au făcut eforturi în a canaliza dezilu­ziile, prin a răspândi ideologia fascistă, soluție imorală, în a rezolva complexul de probleme interna­țio­nale și interne în care se afla Ungaria1.
În acest context, Ungaria s-a sprijinit pe regimurile fasciste din Germania și Italia. În primul arbitraj de la Viena, la data de 02.11.1938, Ungaria horthistă anexează o parte din Slovacia (Felvidek), iar la mijlocul lunii martie 1939, ocupă Ucraina subcarpatică (Rutenia).
Anul 1940 a fost pentru România un an tragic, în care țara noastră a fost mutilată teritorial. După anexarea Basarabiei, Nordul Bucovinei și a Ținutului Herța, în urma ultimatumului sovietic, cu acordul Germaniei fasciste, la doar două luni, a venit și pierderea unei părți din Transilvania, Ardealul de Nord, încorporat Ungariei.

Să revedem succesiunea de evenimente care a dus la această tra­gedie…
În luna ianuarie 1940, ministrul de externe al Ungariei, contele Csa­ky, comunica lui Ciano, ministrului de externe al Italiei, că multe persoane din Ungaria se pronunță pentru ocuparea Transilvaniei. Ger­mania privea cu reținere această acțiune, mai ales datorită in­teresului legat de resursele de petrol ale României. Negocierile de la Turnu Severin, dispuse de Hitler, privind pretențiile teritoriale ale Ungariei nu au condus la niciun rezultat. Ca atare, părțile au fost chemate la Viena și obligate să accepte așa-zisul „arbitraj”, de fapt un dictat prin care urma să se desprindă din teritoriul României o suprafață de 43.492 km2, cu 2.667.007 locuitori, din care 52% erau români, populația maghiară nedepășind 37%.
Delegația română, formată din mi­nistrul de externe Mihail Ma­noi­lescu și dr. Valer Pop, au ajuns la Viena la data de 29.08.1940. Aici constată că au fost chemați pentru a lua act de un așa-zis arbitraj, pe care guvernul României ar trebui să îl accepte până la data de 30.08.1940, ora 22.00, cu privire la Transilvania. Delegației române i s-a comunicat că, dacă nu acceptă soluția propusă de Germania și Italia cu privire la împărțirea Transilvaniei, România va fi atacată și de unguri, și de ruși, urmând ca aceasta să dispară ca stat. La ve­derea hărții cu suprafața ce urma să fie pierdută de România, ministrul Manoilescu a leșinat.
Harta cu împărțirea Transilvaniei este trimisă la București cu un avion. S-a convocat Consiliul de Coroană, care urma să decidă poziția Româ­niei. Acesta, pe bază de vot, decide, cu 19 voturi pentru, 16 contra și o abținere, să accepte arbitrajul de la Viena, în condițiile în care „România trebuia să aleagă între salvarea ființei politice a statului nostru și posibilitatea dispari­ției lui”. Maniu, alături de Nicolae Iorga, Mitropolitul Niculescu, George Brătianu și dr. Angelescu, votează împotriva ac­cep­tă­rii  acestui dictat, în timp ce Vaida Voievod a fost de acord. La Consiliul de Coroană, Iuliu Maniu, cu lacrimi în ochi, spunea: „Pro­testez în numele Ardealului și Banatului în contra oricăror încercări de a înstrăina părți din Transilvania, Banatul, Maramureșul sau Crișana de la corpul statului nostru”. Toto­dată, Maniu trimite un amplu memo­riu lui Hitler și Mussolini, în care, printre altele, spunea: „Pro­tes­­tez vehement contra sentinței arbitrare care atribuie Ungariei o majoritate de români pentru a îngloba o minoritate de maghiari”. Maniu nu credea că Hitler ar fi pregătit pentru o campanie militară contra României și că mizează pe șantaj2. Maniu era de părere că „Rezistența României în fața încercării hitleristo-fasciste de a mutila țara este o datorie de onoare a poporului român, care, indiferent de consecințe, va fi rescrisă în istorie” și continua: „Asupra teritoriului românesc al Transilvaniei, nimeni nu are căderea de a decide decât poporul român din Transil­va­nia. Poporul român s-a pro­nunțat o dată și pentru totdeauna în Adunarea Națională plebiscitară de la 1 decembrie 1918, ținută la Alba Iulia. Forul care a decis ca integritatea noastră națională să fie supusă unei hotărâri arbitrare a unor factori ostili intereselor româ­nești nu a avut nici jurisdicția, nici competența de a o face și, în consecință, decizia lor este nulă și neavenită”. Totodată, a lansat un atac la adresa politicii duse de regele Carol II: „În situația tragică în care se află Ţara Românească s-a ajuns, din cauza gravelor greșeli pe care le-a făcut Majestatea Sa, sprijinit de unii politicieni in­conștienți și servili, care s-au făcut vinovați de dezastrul țării”.
Au loc mari demonstrații ale po­pulației românești atât în orașele aflate în teritoriul cedat, precum şi în Cluj, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Sighet etc., dar și în aproape toate localitățile din țară, contra prevede­rilor Dictatului de la Viena, pentru păstrarea integrității Statului Ro­mân. Aș menționa că orașul Cluj, într-o formă inițială a Dictatului de la Viena, urma să rămână la România. Ca urmare a intervenției fiicei baronului Övary, prietenă cu Ciano, deoarece la Cluj familia Övary avea proprietăți, granița cu România a fost fixată pe dealul Feleac, la 5 km de centrul orașului. În acele zile, se fredona, pe melodia Lili Marlene, în vogă la acea vreme, un text cu final fericit; îmi reamintesc doar înce­putul cântecului: „Într-o zi de vară, cu tristețe grea, mi-a furat maghiarul un colț din țara mea…”

Fără alte mijloace de acțiune contra prevederilor Dictatului de la Viena, la 2 septembrie 1940, Iuliu Maniu participă, la Cluj, la o întâlnire cu personalități apropiate, axate pe acțiunile care pot fi întreprinse în teritoriul ce urma să fie ocupat de Ungaria horthistă, pentru protejarea românilor, necesitatea ca intelectua­litatea română să fie prezentă prin acțiuni care să insufle încredere în viitor, inclusiv înființarea unei Organizații care să centralizeze și să conducă aceste acțiuni.

Dictatul de la Viena prevedea ca te­ritoriul cedat Ungariei să fie predat în mod pașnic în 9 etape și zone, în perioada 5.09.1940 și 13.09.1940, la miezul nopții, pe măsura retragerii armatei române. În ziua de 5 septembrie 1940, Miklos Horthy și Pal Teleki, primul-ministru al Ungariei, intrau în Satu Mare, în fruntea unei coloane militare. Proclamația citită la mitingul organizat cu acest prilej jalonează acțiunile ce vor fi întreprinse contra populației românești și incită la ură. „Acum, prin prezența noastră la Satu Mare, vă aducem noua libertate, frați ungari. V-ați întors acasă, fraților, la mama voastră, Un­garia. Ați îndurat proba dis­prețului din partea celui mai crunt dușman, România. De acum înain­te, vom rămâne împreună pentru totdeauna în Ardeal, pentru că așa au dorit marii conducători  Adolf Hitler și Benito Mussolini. Duș­manii Ungariei, românii, trebuie suprimați prin toate mijloacele”.
În zorii zilei de 5 septembrie 1940, prima unitate maghiară din Armata I, care avea un efectiv de 208.000 militari, trece frontiera la Sighet, ajungând până la Ocna Șugatag. La data de 7 septembrie, armata horthystă intră în Baia Mare, primi­rea oficială fiind fă­cută în centrul vechi al orașului, de către noile autorități, în frunte cu Alexandru Rakoczi, primul din cei șapte primari pe care i-a avut orașul în timpul ocupației ma­ghiare. Treptat, în perioada urmă­toare, până la 13 septembrie, a fost ocupat întregul teritoriu prevăzut prin Dictatul de la Viena și insta­lată o administrație maghiară.3
 

2. Ardealul de Nord sub ocupația horthystă
 

Populația românească a avut mult de suferit chiar din primele zile ale ocupației. Aproape nu a existat comună sau oraș din Nordul Transilvaniei care să nu fi dat tribut de sânge. În primele ore ale zilei de 5 septembrie 1940, au fost măcelă­riți țărani români care trăiau în locali­tățile Ianculești, Marna, Scă­rișoara Nouă, Horea, Lucăceni, Dacia, Paulean, Traian, Gelu, Baba Novac, Tirean etc. În aceste localități, situate în apropiere de Carei, au fost împroprietăriți locuitori din Munții Apuseni, ca urmare a reformei agrare din 1920. Locuitorii români din aceste comune au fost expulzați. Este greu chiar și de enumerat crimele și maltratările la care a fost supusă populația românească, men­ționând doar unele precum Treznea, Ip, Ciumarna, Șimleul Silvaniei, Zalău, Cămara, Cosminul de Sus, Huedin, Cluj, Mureșenii de Câmpie, Catina, Zăbabu, Brețca, Sărmaș, Prundul Bârgăului, Moisei. Au excelat prin cruzimea lor crimele și maltratările în locali­tățile men­ționate. La Târgu Mureș, nu a rămas nicio casă locuită de români care să nu aibă geamuri sparte sau se striga „la ștreang cu popa valah”.4 În apropiere de Mu­reșul de Câmpie, au fost omorâte familiile preotului și învățătorului; la Ungheni, preotul și 60 de țărani au fost bătuți crunt, unii dintre aceștia decedând. În raportul protopopului din Baia Mare către episcopul Alexandru Rusu, sunt menționate localitățile în care au avut loc violențe, arestări și ucideri, precum Baia Mare, Satu Mare, Oaș, Seini, Dumbrăvița. Au fost români omorâți la Bozânta Mare, Bozânta Mică, Bușag, Cicârlău, Groși, Mocira, Satul Nou de Sus, Buzești, Moisei etc. Doar în perioada 5 septembrie 1940 - 1 noiembrie 1941 sunt menționate 919 omoruri, 1.126 de schingiuiri, 4.126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 525 devastări colective și individuale, precum și 218.919 expulzări ale românilor.
Lozincile strigate în acele vremuri: Horty-Csaki-Teleki, minden olah megyen ki (toți românii să plece) sau büdos olah (român împuțit) sunt edi­ficatoare pentru starea de spirit a populației maghiare, ino­culată de regimul horthist.
Odată cu ocuparea Transilvaniei de Nord de trupele horthyste, se organizează, la Cluj, „Comunitatea Națională a Românilor din Nordul Transilvaniei”, formațiunea or­gani­za­torică conducătoare legală a populației românești din teritoriul căzut sub ocupația maghiară. A­ceasta începe să funcționeze le­gal din data de 14 septembrie 1940. În nucleul organizatoric al acesteia au intrat pentru început Emil Ha­țieganu, Aurel Socol, dr. Alexandru Lupan, dr. Liviu Telea, avocat Vasile Hossu, ing. Teodor Burzo, Gheorghe Giurgiu, precum și episcopii Nicolae Colan și Iuliu Hossu. În fruntea acestei organi­zații a fost desemnat Emil Hație­ganu.5 În perioada următoare, s-au constituit fi­liale ale organizației în județe din Ardealul de Nord, precum cea de la Bistrița, din data de 07.03.1942, în prezența lui Iuliu Hațieganu.

 

Comunitatea Națională a Românilor
din Transilvania de Nord



Comunitatea Națională a Româ­nilor (CNR) a organizat consfă­tuiri, a întocmit lista nedreptăților suferite de populația românească, a făcut recen­sământul celor rămași. Deoarece nu s-a aprobat să ducă o activitate politică legală, a depus eforturi pentru mobilizarea românilor în cadrul organizațiilor cultural-religioase și economice. Au fost create formații artistice, coruri, echipe de teatru, echipe culturale, s-au înființat coo­perative și organizații de credit. Prin episcopii aflați în nucleul organizatoric al CNR, s-au primit de la preoți informații cu privire la nedreptățile, asupririle și crimele făptuite de au­toritățile maghiare sau organi­za­țiile paramilitare. Multe din aceste ra­poar­te, precum cele trimise de vicarul Iosif Pop din Târgu Mureș, se află în Arhivele Statului - Cluj. Față de multitudinea și diversitatea formelor de asuprire a populației românești, Conducerea Comunității Naționale a Românilor a solicitat o audiență în timpul vizitei la Cluj a lui Miklos Horthy și a primului-ministru, Pal Teleki. La audiența cu primul-mi­nistru maghiar, ținută la data de 17 septembrie 1940, ora 19.00, în Sala Mică a Primăriei Cluj, au participat Emil Hațieganu, Liviu Telea, Vasile Hossu, Teodor Burzo, precum și episcopii Iuliu Hossu și Nicolae Colan. Cu acest prilej, participanții au reclamat omorurile petrecute la Ip și Treznea, precum și alte atrocități săvârșite de ocupanți asupra popu­lației românești. Răspunsul pri­mului-ministru a fost „Nincs la­ko­dalom kézeles mélkül” („nu există nuntă fără înjunghieri”). Răs­punsul arată complicitatea autori­tăților maghiare în săvârșirea cri­­melor, a modului în care este tra­tată po­pulația de origine română.

 

                            P. Teleki, Siebenbürgen


O preocupare majoră a autorită­ților horthyste a constituit-o cea a justi­ficării apartenenței Ardealului de Nord la Ungaria, precum și modificarea componenței etnice a acestui teritoriu. Pentru aceasta, s-a folosit o gamă largă de metode. Să trecem în revistă unele dintre acestea:

1. În contextul politic din anul 1940, s-a elaborat teza potrivit căreia, din punct de vedere istoric, etnodemografic, economic sau geografic, spațiul transilvan ar fi divizat într-o parte de nord, care ar fi „ungu­rească”, cel puțin până în secolul al XVI-lea, și o parte de sud, reprezentând restul. În partea de nord, po­pulația de origine maghiară a scăzut numeric, ca urmare a războaielor antiotomane și antihabsburgice, concomitent cu popularea acestui spațiu cu așa-numiții „emigranți românești târzii”, fapt ce a condus la modificarea structurii etnice. Această teză este expusă de contele Pal Teleki, în anul 1940, în volumul Siebenbürgen6 și preluată de istoricul Laszlo Makkai, în lucrarea Istoria Transilvaniei, ediția în limba maghiară, 1944 și, respectiv, franceză: „Histoire de Transylvanie”, 1946.7

Falsitatea teoriei este evidentă8, componenta etnică românească pe acest spațiu fiind majoritară încă din primele recensăminte ale populației, ca acela din 15538,9, sau faptul că anumite regiuni, precum Maramu­re­șul, au avut, de-a lungul anilor, o componență etnică pur românească.
Pe de altă parte, armata din Transilvania era constituită în majoritate din persoane de origine română, după cum rezultă din listele cu mica nobilime, care era obligată să participe la războaie, majoritate români, precum și din diplomele acordate de principii Transilvaniei10 pentru fapte de vitejie. Infiltrațiile alogene în Maramureș au avut loc în general după secolul al XVI-lea.


2. Maghiarizarea numelor de familie sau botez de către organele de stare civilă. Pentru aceasta, se readuc pe ordinea zilei prevederile prezentate în lucrarea „Cum să ne maghiarizăm numele” de Simon Telkes11, pusă la dispoziția funcționarilor publici de stare civilă. Edificator pentru această acțiune îl constituie un text pe care îl găsim la începutul lucrării: „Așa cum prin botez creștinul devine membrul comunității creștine, tot așa, prin maghiarizarea numelui de familie (botez), prin botez național, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândul adevăra­ților fii ai națiunii…, iar maghia­rizarea numelui îl face maghiar”.

3. Desfășurarea procesului de învă­țământ doar în limba maghiară. În caietele de note ale elevilor trebuia menționat dacă cunoaște limba maghiară, învățătorii având termene pentru ca această limbă să fie cunoscută de copii. Au rămas doar câteva școli confesionale în care învățământul se făcea și în limba română (școli primare la Năsăud, Gherla, Cluj, Oradea, Școala Peda­gogică de Fete Gherla și Facultatea de Teologie Greco-Catolică), func­ționând cu sprijinul Vaticanului. Cu prilejul inspecțiilor școlare, elevii erau sancționați dacă nu cunoșteau limba maghiară (bătăi, tuns etc.)12. Locuitorii satelor românești solicită, în mai multe rânduri, dezvoltarea unei rețele de școli elementare confesionale, după modelul celor patru existente. Spre exemplu, în județul Cluj, au fost 80 de localități în care comunitățile locale, alături de episcopi, au solicitat înființarea de școli confesionale în limba română (56 greco-catolice și 25 ortodoxe). Cu toate intervențiile celor doi episcopi români, aceste doleanțe au fost refuzate.

4. Expulzările masive ale populației românești, mai ales ale celor care nu au locuit pe teritoriul Transilvaniei de Nord înainte de anul 1918. Amintim doar situația moților din Munții Apuseni, împroprietăririle prin reforma agrară din anul 1921, în comune din jurul orașului Carei sau la granița cu România din județul Mureș, preoți, intelectuali etc.13, în număr de aproape un sfert de milion. Au fost concediați funcționari publici de origine română, inclusiv cei căsă­to­riți cu persoane de origine maghiară.14

5. Au fost transferați din Ungaria, în Transilvania de Nord, în jur de 300-400.000 de persoane, funcționari pu­blici, armată, jandarmerie, din sfera comerțului sau industrie. În vederea stabilirii definitive, în Ardealul de Nord s-au confiscat terenuri intravilane, parcelate, pentru construcția de case, în orașe precum Cluj, Oradea, Târgu-Mureș. Edificatoare pentru această acțiune se constituie Nota Memorativă a Delegației Maghiare la Conferința de Pace de la Paris, înmânată delegației Uniunii Sovieti­ce (la 8 persoane), printre care Mo­lotov, Vâșinski, Kavtaradze, Lavrov, privind situația creată de guvernul român, cu referire la drepturile cetățenești ale unor categorii de unguri din Transilvania.15 În această notă, se reclamă „situația a câteva sute de mii de unguri cărora guvernul român le refuză dreptul la cetățenie, și anume persoane cărora li s-a refuzat cetățenia română în perioada 1918-1940 și, respectiv, persoane care au fost private de dreptul la cetățenia română în urma unor măsuri luate în perioada armisti­țiului”. La data de 17.09.1946, A.A. Lavrov l-a invitat la o discuție pe această temă pe ministrul justiției, Pătrășcanu, căruia i s-a cerut să motiveze decizia României de expulzare a 300-400.000 de unguri din Transilvania. Pătrășcanu îl înștiin­țează că această acțiune este conformă cu Legea privind cetățenia locuitorilor din Transilvania de Nord, publicată la data de 4.04.1945, cu referire la cetățenia persoanelor sosite în Transilvania de Nord după arbitrajul de la Viena. Pătrășcanu precizează că „Guvernul român nu intenționează să le ofere acestor persoane cetățenia română și domiciliul în România, deoarece astfel s-ar schimba raportul dintre elementele etnice din Transilvania în folosul Ungariei și ar favoriza propaganda revizionismului maghiar”.

 

„Cum să maghiarizăm
numele de familie”


6. Un element puțin cunoscut îl constituie acțiunile de maghiarizare a copiilor români orfani, prin dislocarea acestora în Ungaria și, respectiv, transferul în Transilvania de Nord a copiilor maghiari care și-au pierdut părinții.16 Prin Nota Verbală nr. 23057 / 9.07.1948, Legația R.P.U. la București „solicită ca MAE român să intervină pe lângă au­to­ritățile competente ca… un număr de 319 copii cetățeni români, internați în orfelinatele din Ungaria, să fie schimbați prin punctul de frontieră Kötegyan, cu 618 copii cetățeni unguri”. În Nota Verbală, totodată, se menționează: „În timpul războiului în Ardealul de Nord, copii români rămași fără părinți au fost centralizați în orfelinatele maghiare și, în majoritatea cazurilor, transportați în Ungaria propriu-zisă. Copiii în această situație din Ungaria au fost trans­portați pe teritoriul Ardealului de Nord și împrăștiați la diferiți cetățeni care au devenit părinți crescători”. Copii unguri au fost dați spre îngrijire la familii din județele Bihor, Cluj și Mureș, și nu în secuime, unde populația maghiară era majoritară. Motivul este clar: se avea în vedere schimbarea structurii etnice a popu­lației din unele județe, iar copiii ro­mâni trimiși în Ungaria să fie ma­ghiarizați.
 

Răspunsul lui Pătrășcanu la reclamațiile guvernului maghiar
privind cetățănia


7. Au fost dărâmate biserici ro­mâ­nești. În comunele din jurul Odorheiului, au fost demolate 12 biserici greco-catolice sau ortodoxe. Baro­nul Aczel a dispus dărâmarea bise­ricii greco-catolice din Pănet4. A fost demolată monumentala biserică din Ditrău, cu o înălțime de 50 m. Folosind intimidarea, au fost desfiin­țate parohii românești din secuime. Nu au scăpat de demolare nici monumente precum cele de la Târgu Mureș, Cluj, Târgu Lăpuș etc.
Comunitatea Națională a Românilor din Nordul Transilvaniei a avut un rol important în păstrarea spiritua­lității românești, în timpul ocupației horthyste, după cum de altfel rezultă și din rapoartele oficiale ale acestor autorități. Într-un raport oficial strict confidențial adresat organelor superioare, din decembrie 1940, se face o analiză a activităților  desfășurate de români, care „se petrec pe trei căi aparent independente, și anume pe linie confesională, pe linie corpora­tistă și, respectiv, diplomatică”. Organizarea, pe cele trei căi, se desfășoară într-o perfectă armonie. Raportul continua „românii din nordul Transilvaniei își construiesc aceste linii organizatorice cu mare succes, fără ca autoritățile noastre să fi conturbat până acum cu vreun folos vreuna din ele”14,17.
În raport se menționa că, pe linie confesională, au reușit să înlo­cuiască preoții refugiați cu alți tineri, „hirotonisiți după doi ani de teologie”. Niciun sat românesc nu a rămas fără conducător mai mult de câteva săptămâni. Raportul consemna faptul că „prelații de rang înalt colindau satele românești, stă­teau de vorbă cu populația satelor”, îi încurajau, îi îndemnau la rezis­tență. O vizită a episcopului Iuliu Hossu în secuime este relatată de Iosif Pop4. În atmosfera apăsătoare în care trăiau bieții români, vizita episcopului Iuliu Hossu a ridicat moralul românilor, au început să privească cu mai multă încredere ziua de mâine. Multă lume care a auzit cuvintele mângâietoare și încurajatoare ale acestuia a plâns.
Referindu-se la această problemă, agentul securității, cu pseudonimul Popan Virgil, la data de 06.03.1968, scria într-un raport18:  
„În acele vremuri de urgie, vizita canonică, cuvântările ținute de Iuliu Hossu în fața miilor de credincioși au fost o alinare a suferințelor pe care le îndura poporul, strecurând nădejdea în inimile oamenilor că vor lua sfârșit și bucuria este aproape. Românii înțelegeau prin aceasta că vor scăpa de stăpânirea fascistă. Datorită acestui lucru, era iubit de popor”.
Referindu-se la cele două biserici românești, autorul raportului17 își exprimă îngrijorarea, deoarece „nu se prea văd urmele neînțelegerilor dintre cele două confesiuni. Această tensiune ar trebui să o menținem chiar cu prețul unor sacrificii sau să o fi declanșat în chip artificial”. Acțiunile desfășurate de episcopul Iuliu Hossu sunt evocate și de agentul securității cu nume conspirativ Traian, la data de 17.10.1967.
„Pe timpul ocupației maghiare a Ardealului de Nord, episcopul Hossu a fost în raporturi de prietenie și colaborare cu episcopul ortodox Nicolae Colan și, împreună, au ser­vit cauza românească, atât personal, cât și prin preoții din subordine, care erau în contact cu masele populare”.
Iuliu Hossu s-a implicat în ajutorarea evreilor, ca urmare a acțiu­nilor de deportare în lagăre naziste, fapte evocate și de rabinul Moshe Carmilly: „…Iuliu Hossu a căutat să ajute nu numai pe români, ci și pe evrei, fără a face vreo deosebire între ei”. În pastorala emisă la data de 2.04.1944, cu titlul „Către preoți și mireni, chemare pentru ajutorarea evreilor”, Iuliu Hossu spunea: „…che­marea noastră se îndreaptă stă­rui­tor către voi toți, venerați Frați și preaiubiți Fii, să-i ajutăm pe evrei nu numai cu gândul, dar și cu jertfa noastră, știind că azi nu putem face lucru mai bun decât această crești­nească și românească ajutorare de caldă iubire omenească. Prima preocupare a ceasului de față să fie această acțiune de ajutorare”.
Printre propunerile făcute de au­toritățile de ocupație pentru modificarea componenței etnice a fost și aceea „de a folosi, în regiunile româ­nești, a preoților maghiari greco-catolici”. Pentru aceasta, s-a încercat transferul unor eparhii la episcopia din Hajdudorogh. Nu s-a realizat acest lucru, ca urmare a împotrivirii și a protestului episcopilor Hossu, Rusu și a lui Iosif Pop, vicar general și locțiitor de Mitropolit, la confe­rințele episcopale de la Budapesta, și intervențiilor la Vatican. În contextul activităților pe linie confe­sională, menționăm atacul stu­den­ților maghiari de la Universitate, asupra Seminarului Teologic Greco-catolic din Cluj, la 3 martie 1944. A fost un adevărat asediu, cu mulți răniți. Teologii s-au apărat cu mult curaj. Venit la fața locului, episcopul Iuliu Hossu a fost scuipat și molestat verbal. Autoritățile maghiare nu au reacționat atât la atac, precum și la insultarea episcopului. Ca atare, cei trei membri români ai conferinței episcopale catolice de la Budapesta au boicotat aceste reuniuni.
Activitățile pe linie corporatistă ale Comitetului Național al Românilor s-au reliefat deosebit de importante. Introducerea regulamentelor juridice din Ungaria a creat prejudicii importante cooperativelor din Ardealul de Nord. Regimul de ocupație a obligat în jur de 100 de cooperative din județele Maramureș, Bihor și Satu Mare (din Partium) să se afilieze Cooperativelor Centrale Naționale de Credit, cu sediul la Budapesta. Au rămas neafiliate doar câte o cooperativă din Cluj, Bistrița, Baia Mare, Dej și Șimleul Silvaniei. Cooperativele afiliate au întâmpinat multe greutăți în funcționare, fiind confruntate cu spectrul falimentului. După multe intervenții la guvernul maghiar, în principal cele duse de Emil Hațieganu, la finele anului 1940, s-a reușit realizarea unei Centrale cu denumirea „Plugarul” a cooperativelor românești.
Coo­pera­tivele afiliate la Centrala de la Budapesta au putut fi incluse în această centrală abia în anul 1942, astfel că centrala cooperativă „Plugarul“, în final, reprezenta peste 250 cooperative românești19. Pe lângă avantajele de ordin economic, pe care le oferea înființarea Centralei cooperativelor românești, aceasta urmărea desfășurarea unor acțiuni sociale, naționale, politice și cultu­rale. S-a realizat astfel pe o bază largă, o formă importantă de rezis­tență împotriva exploatării econo­mice și a asupririi naționale.

 

Viorel Pop,amintiri cu sancțiunea
pentru E.B. (în vârstă de 6 ani)  
care nu cunoștea limba maghiară

 

Existența și funcționarea în bune condiții a acestor cooperative a fost deosebit de importantă în contextul crizei economice, în particular alimentare, din Ardealul de Nord. Rațiile de cereale rămase produ­că­torilor s-au diminuat de la 240 kg în ianuarie 1942, la 120 kg anual, iar pentru copii, de la 60 kg la 30 kg. Multe produse se distribuiau pe cartelă, precum zahărul - 120 g pe săptămână de persoană la orașe și
70 g în localitățile rurale. S-a ra­ționa­lizat pâinea, revenind pentru început 240 g de persoană în februarie 1942 și apoi 200 g, în noiembrie 1942, iar pentru copii la 160 g.
Comunitatea Națională a Românilor a acționat și pe linie diplomatică. Cu ajutorul în special al preoților, s-a făcut un inventar al abuzurilor la care este supusă populația de origine română. Începând cu primăvara anu­lui 1941, s-au redactat mai multe memorii trimise guvernului horthyst, în care erau consemnate nedreptățile și abuzurile comise de noile au­torități, precum și solicitări pentru a se lua măsuri de stopare a acestora. Toate intervențiile făcute pe lângă guvernul de la Budapesta au eșuat. Aceleași informări și solicitări au fost trimise prin delegațiile române de la Cluj și Oradea, guvernului de la București, iar prin episcopul Iuliu Hossu, la Vatican.
Față de multitudinea acțiunilor anti­românești, guvernul Antonescu a solicitat guvernelor Germaniei și Italiei trimiterea unei comisii mixte germano-italiene, pentru a constata acțiunile de teroare săvârșite de autoritățile de ocupație sau în sprijinul acestora. Comisia a fost for­mată din reprezentanți ai mi­nis­terelor de externe german (Altenburg) și italian (Ruggieri), precum și atașați ai armatei române și respectiv ungare. Comisia care a lucrat intermitent a fost copleșită de numărul mare de cazuri semnalate. Administrația horthystă a făcut tot posibilul să ascundă realitatea. Cu toate acestea, au fost reținute o parte din abuzurile și crimele la care a fost supusă populația românească.
Viața culturală a românilor, în pofida multor impedimente, a cunoscut o înviorare chiar la sfârșitul anului 1940, când s-au organizat trei manifestări culturale, numărul acestora crescând la 52, în anul 1941. În anul 1941, se constituie Asociația studenților români Mariana. Anual, au fost tipărite calendare populare, anuare, lucrări de folclor, volume cu caracter religios, volume de versuri sau cu caracter economic. Comunitatea Națională a organizat multe consfătuiri pe teme literare, religioase sau de recitări etc. Toate puteau fi desfășurate doar în pre­zența unui reprezentant al poliției maghiare. Au fost formate echipe culturale românești, coruri, echipe de teatru etc. Viața culturală a fost activă, cu toate opreliștile întâlnite. Ziarul Tribuna Ardealului, care a apărut cu regularitate în perioada ocupației horthyste, a avut un rol important în viața culturală a populației românești. Pentru a stânjeni activitatea de propagandă românească, la data de 4.10.1942, au fost confiscate toate aparatele de radio de la pose­sori români.
Acțiunile întreprinse de CNR în perioada ocupației horthyste a Ar­dea­lului de Nord au contribuit din plin la starea de spirit a populației ro­mânești, așa cum se relatează într-un raport confidențial, din octombrie 1943, al autorităților maghiare. „Nici azi nu se pot încadra în viața ma­ghiară, nu sprijină nicio misiune ma­ghiară, nu frecventează manifestările naționale maghiare”.14, 19
Populația română se împotrivește la înrolarea în campaniile de muncă forțată20. Numărul dezertorilor din armata horthystă sau din detașa­mentele de muncă, care se ascundeau în munți sau în păduri, era de câteva mii. În iunie 1944, au fost împușcați mai mulți partizani în orașul Sighet, la Agriș, Iapa, precum și în alte localități. Pentru sprijinul acordat partizanilor, persoanelor fugite în munți, au fost uciși 11 ciobani în raza comunei Giulești. La Novicior, pe Valea Vaserului, au fost de asemenea executate mai multe persoane care au ajutat pe cei fugiți în munți.16 Referindu-se la manifestările populației românești, autoritățile horthyste constată că: „…românii își țin religia, nu doresc să-și uite limba, sperând la restaurarea României”.13

Armistițiul încheiat de România la data de 23 august 1944 și participarea armatei române la războiul antifascist a provocat vădite îngrijorări în rândul autorităților maghiare. În noaptea de 23/24 august 1944, s-au emis instrucțiuni pentru arestarea și întemnițarea tuturor persoanelor de origine română, suspecte de activi­tăți naționaliste, în special intelec­tuali, preoți, acestea fiind internate în lagăre (tolnoczház), rămase libere după deportarea evreilor în Germania. Unele dintre aceste persoane au fost eliberate odată cu alungarea trupelor germano-horthyste, altele trans­portate în Ungaria și puse în liber­tate în primăvara anului 1945, precum Emil Hațieganu.
Politica maghiară cu privire la Transilvania a evoluat în perioada 1940-1945, în funcție de realitățile po­litice21. Ungaria a fost nemul­țumită de faptul că, prin Dictatul de la Viena, a fost restituită doar partea de Nord a Transilvaniei. Ungaria dorea să obțină toată Transilvania și să o transforme într-un stat „independent”, inclus într-o confederație în care, alături de Ungaria, să fie inclusă și Croația. Odată cu victoriile puterilor aliate și apropierea frontului de Ungaria, se observă o orien­tare spre ideologiile de stânga. Astfel, la data de 26 August 1944, guvernul de la Budapesta  a trimis instrucțiuni populației maghiare din Ardealul de Nord: „…pentru cazul în care Transilvania de Nord ar fi ocupată de trupele româno-ruse, maghiarii din Transilvania se pot organiza în cadrul unui partid comunist, colaborând intens și chiar exagerat cu autoritățile rusești de ocupație, supralicitând pe români”. În felul acesta, ar putea obține simpatia autorităților militare rusești, complicând reîncadrarea acesteia în statul român.17 Semnificativă este și declarația unui deputat maghiar, la data de 08.09.1944: „Românii sunt convinși de reunirea nordului Transilvaniei la România, iar populația maghiară este de părere că singura noastră salvare constă în a se orienta spre stânga”. Și aceste recomandări au fost puse în practică, încă şase luni după eliberarea Transilvaniei de Nord, elementul maghiar, care a aderat la partidele de stânga, în special comunist, dominând viața politică a Transilvaniei de Nord.
Populația română din Transilvania și-a păstrat, de-a lungul istoriei, limba, credința și idealurile, cu toate opreliștile puse de cei care au dominat vremelnic viața politică a acelei regiuni. Acum, la 80 de ani de la Dictatul de la Viena, aducem un prinos de recunoștință înaintașilor noș­tri care s-au sacrificat pentru idea­lu­rile naționale. Și nu au fost puțini.

 

 

Persoane de origine română internate în lagăr (Toloncz Haz)

 

 

REFERINȚE

1. S.B. Vardy, Hungarian Studies Review, 8, 21 (1985);
2. Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, Cărturești, 2014;
3. Ianos Csima, Contribuții în studierea organizării și activității războinice a armatei (titlu tradus din limba maghiară), Budapesta, 1961;
4. Iosif Pop, Credință și Apostolat. Memorii, Fundația Culturală Vasile Netea, Târgu Mureș, 2004;
5. Ziarul Timpul, 11 septembrie 1940;
6. P. Graf Teleki, Sieberbürgen, Budapest, Athenaeum, 1940;
7. Laszlo Makkai, Erdély történek, Budapest 1944 și Histoire de Transilvanie, Budapest - Paris, 1946;
8. D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în sec. XVI, București, 1962;
9. N. Edroiu, Teza ungară a celor „două jumătăți” ale Transilvaniei, Editura Ardealul, Cluj-Napoca, 2012;
10. Ioan Mihali de Apșa, Diplome Maramureșene, sec. XIV și sec. XV, Editura Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 2009;
11. Simon Telkes, Cum să ne maghiarizăm numele de familie, Budapest, 1898, traducere în limba română, 2016;
12. Viorel Pop, Popas la borna 80, Editura Enesis, Baia Mare, 2017;
13. Arhivele Statului, Cluj, Fond Prefectura Județului Cluj, Acte confidențiale ale prefectului, dosar 3, cota 274, 1941;
14. Gh. Zaharia și colab., Rezistența antifascistă în partea de nord a Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971;
15. O. Vințeler (redactor), Problema Transilvană, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, Nota nr. 115/17.09.1946;
16. Alexandru Ghișa, 76 de ani de la Dictatul de la Viena, 2016;
17. Arhivele Statului, Cluj-Napoca, Fond Prefectura Județului Cluj, Dosar Nr. 4, 1940;
18. Sergiu Stoica, Cardinalul Iuliu Hossu în dosarele Securității, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016;
19. Arhivele Statului Cluj, Fond Prefectura Județului Cluj, pachet nr. 1278, dosar nr. 7, cota nr. 11, 1943;
20. Daniel Csatari, Forgószélben, Magyar-román viszony, 1940-1945 (În vâltoarea timpului - Relații maghiaro-române 1940-1955), Budapest, 1968;
21. Emil Burzo, Transilvania de Nord, la răscruce de drumuri (1940-1945),
Caiete critice 9 (359), 17, 2017.
 

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.