Tomograful lui Sabin / Scrisoare

„Tu știi că am încercat să-mi conduc întreaga viaţă după nişte principii pe care le-am considerat o datorie morală faţă de semeni  dar şi faţă de cei ce m-au crescut, m-au îndrumat şi m-au sprijinit să devin ceea ce am ajuns. Mi-am iubit mereu aproapele şi l-am ajutat ne­condiţionat, după puterile mele, respectându-i intimitatea şi demnitatea, fără a aştepta răsplată sau recunoaştere. Am încercat mereu să fiu printre oameni dar puţini prieteni au făcut faţă probei timpului. Am încercat să-mi practic profesia cu demnitate fără a ceda în faţa acelui periculos sentiment demiurgic care nu ne face iubiţi de cei care au n­evoie de noi.
Am trecut prin situaţii redutabile, pe care tu le cunoști dar ceea ce am trăit în ultimii 25 de ani nu este ceea ce mi-am dorit, nu este ceea ce am sperat pentru mine şi familia mea, pentru copilul meu, pentru nepoţii mei.
Viaţa noastră medicală este o reflectare a ceea ce se întâmplă în lumea mare, adică aşteptări uriaşe, speranţe mari dar și foarte multă indiferenţă, promiscuitate şi impostură, chiar cinism. 
Ții minte de câte ori am povestit despre ce mare nevoie avem de modele credibile, de oameni care prin tot ceea ce fac să ne ajute să coagulăm o memorie colectivă durabilă, o temelie solidă  pentru viitorul dorit.
Tristeţea izvorâtă atât din  neputinţa în faţa asaltului me­diatic asupra lumii noastre profesionale dar mai ales evidenţa propriei noastre slăbiciuni datorată lipsei de coeziune şi prestaţiei tot mai des discutabile mă apasă de multă vreme pentru că, la fel ca orice alt  trecător prin viaţă, am vrut mereu să cred că în caz de nevoie voi găsi oa­menii capabili să mă ajute.

Îmi amintesc ce am simțit în momentul în care mi-am aflat diagnosticul  și am ştiut că va trebui să suport o intervenţie chirurgicală atât de amplă. Nu mai îndrăzneam însă să sper că va fi atât de bine, chiar perfect și că voi ajunge în mâinile unor oameni şi profesionişti de­săvârșiți care, dincolo de rezolvarea problemei mele medicale, mi-au rea­min­tit că profesia noastră poate fi făcută cu atât de mult har. Am uitat că astfel de oameni pot exista aproape neștiuți în pro­miscuitatea și circul în care ne bălăcim. Atunci am început să îmi do­resc ca şi pacienţii mei să fi simţit pentru mine ceea ce simt eu pentru medicii care m-au îngrijit.
Ce bine că am timp să îmbătrânesc, prie­tene...”