Tomograful lui Sabin / Iartă-mă...

Nu am avut grijă la detalii... Deloc. „Cine are carte, are parte” credeam, gândeam şi uneori spuneam cu voce tare. Am preluat sintagma din copilărie şi am propovăduit-o, fără a mă gândi prea mult la nuanţe, până în anii aceştia de marasm. Ce carte şi mai ales câtă carte e suficientă pentru avea o şansă la... CE? Singurele locuri de muncă certe şi eterne vor fi şantierele de autostrăzi pentru urmaşii urmaşilor noştri, în veacul vecilor.

Nu zic, e o pâine cinstită, muncită. Te duci obosit acasă odată la câteva luni, mănânci bine, bei o bere populară din alea de la televizor sau mai bine 10, poate mai faci încă un copil şi ai rezolvat şi cu partea de aport la viitorul naţiei. Pe palierul ăsta îţi trebuie doar semnătura pe statul de plată, pe cererea de concediu, pe cecurile de alocaţie şi mai rar pe tabelele electorale. Dacă ai ambiţii mai mari, poţi urma sfatul prezidenţial şi te faci tinichigiu sau orice altceva.

Oricum, întreprinzătorii s-au prins de mult că succesul nu constă nicidecum în cantitatea, şi nici în calitatea şcolii, ci doar în fructificarea oportunităţilor nenumărate pe care le aduce fiecare clipă odată cu banii pe care îi dai sau promisiunile faustiene ori alte servicii neortodoxe pe care le faci... Întreabă cineva cât ai luat la examenul dat cu academicianul X? Contează asta? Nicidecum. Acum se poartă stilul Prâslea al creşterii în 6 luni cât alţii în 4 ani. Apoi, cu diplomele cele colorate în faţă îţi compilezi de pe net un CV european, că doar toată şcoala ta îşi are sursa în copy-paste, faci rapid un masterat de studii malgaşe şi te înscrii la un doctorat ieftin, gata făcut de altcineva.

Obligatoriu, te bagi în politică, deoarece nu există trambulină mai bună decât asta, iar dacă ambiţia ta are muşchi buni, poţi ajunge sus, sus de tot, acolo unde vântul rostogoleşte norii printre şefi şi şefuţi.

Aici regulile sunt simple, vorbeşte cât mai onomatopeic, râzi, înjură pe cine vrei, dar nu scrie pentru că... rămâne. Iar cei ce învaţă „pe bune” ani după ani nu au decât să se ducă în... unde or vedea cu ochii, fiindcă aici mai toate locurile sunt deja împărţite, iar ocupanţii lor se visează eterni şi sunt răzbunători. Am greşit, trebuia să-i încurajez pe cei dragi să se facă fotbalişti sau, mai bine, antrenori, pentru că nu au nevoie de bac, să se facă vedete în reclamele de chips-uri sau pate-uri, să devină cântăreţi şi să-şi fakă un tatuaj pe gât, să înveţe să împungă aerul cu arătătorul şi degetul mic, să umilească femeile în reality show-uri de noapte...

Dulce Românie, nu-ţi fie teamă de cocălari, de agramaticalităţi şi de anagramaţi, după cum se vede, succesurile îţi atârnă în faţă!