• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 15 Octombrie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Luni , 30 Septembrie , 2019

Tehnica și problema „Întoarcerii” la Martin Heidegger (II)

Important aici la Heidegger e faptul că salvarea şi esenţa tehnicii, Retten = Ge-stell, sunt considerate ca fiind într-un raport dialectic de mare echilibru. Într-un fel, această observaţie fină are antecedente extrem de îndepărtate în istoria gândirii omeneşti, în concepţiile care stabilesc o opoziţie între bine şi rău (paralelismul fiind valabil numai în măsura în care tendinţa tehnicii, de falsificare a esenţei, poate fi considerată ca rău, iar cea a salvării, prin asigurarea auten–ticităţii esenţei, ca bine).

Din toate, pentru Heidegger rămâne stabilit un fapt, acela că în esenţa tehnicii stă şi primejdia şi posibilitatea de a evita această primejdie, adică salvarea. Contrariile coexistă deci în sânul aceleiaşi procesualităţi. Reacţia împotriva răului nu va fi deci o reacţie împotriva tehnicii, ci împotriva unei anumite orientări a ei. Şi aceasta pentru că esenţa tehnicii ca imbold spre desco­perire este altceva decât esenţa propriu-zisă, esenţă care, încă în accepţia antică (Platon, Socrate), pe care şi-o însuşeşte şi Hei­degger este ceea ce se păstrează ca fiind ceva permanent identic cu sine. În acest sens el stabileşte o egalitate între noţiunea Wesen (fiinţă, esenţă) şi wahren, care înseamnă a păstra, a ţine, de unde concluzia că esenţa are în sine ceva ce se va opune permanent dezvăluirii, care dezvăluire este pe de altă parte esenţa tehnicii. Omul, plasat oarecum la mijloc, adică determinat, împins să dezvăluie, să descopere, se pome­neşte încercând să se descopere pe sine în esenţialitatea sa, esenţialitate care refuză acest lucru, sau mai bine zis refuză să-şi dezvăluie configu­ra­ţia în schemele şi sistemele tehnicii.
Această observaţie este impor­tantă la Heidegger pentru că ea surprinde, pe de o parte, finalitatea tehnicii, explicând prin aceasta şi conflictul de proporţii ontologice – pentru că esenţa în sine nu există determinată în modul schematic sau configurativ cum ar percepe-o tehnica – între această esenţă a tehnicii şi esenţa însăşi a lucrurilor, iar pe de altă parte situaţia tragică a omului care se vede la un moment dat - mai ales când nu se poate rupe de imboldurile tehnicii - şi instrument al tehnicii şi obiect al ei. În ultimă instanţă, aşadar, lupta se dă la nivelul esenţelor, iar omul prin faptă neputând evita primejdia, nu mai poate reacţiona împotriva ei, nu o mai poate anula sau, mai bine zis, nu poate scăpa de ea decât cu ajutorul conştiinţei.

Întrebarea care se pune acum din nou este: cum? Ca să răspundă la ea, Heidegger recurge iar la o paralelă cu Platon, stabilind că în accepţia antică tehnica era şi ceea ce dezvăluia esenţele sub forma frumosului, adică artele frumoase, care sunt însă şi ΠOISIIS, adică stăpâ­nire a adevărului şi dezvăluire a lui, sau cu alte cuvinte, ceva ce şi dezvăluie esenţa sau adevărul, dar în acelaşi timp îl păstrează în forma sa nealterată de încercarea de dezvăluire. Arta deci ar fi o tehnică a conştiinţei, care neputând scăpa de sub determinarea tehnicii luată în sensul ei general, neputând deci să nu descopere, subliniază sau produce o modificare la nivelul ei, a acestei tendinţe, adică nemaiprocedând configurativ, nemairecurgând la schemele la care de obicei duce tehnica, dezvăluie esenţele sau adevărul nealterat, nu prezentându-l într-o nouă re-creaţie, ci redându-l anamnezic, adică aşa cum se prezintă el în amintire.
De aici se degajă şi concepţia anamnezică a frumosului la Heidegger (termen opus mimesis-ului), situaţia combativă a artei împotriva schematizării, sau, mai mult, func­ţia salvatoare a artei pentru omul ameninţat ontologic de propriile-i porniri tehnice.
Funcţia tehnicii este aşadar aceea de a stârni, pe lângă alte sentimente, şi pe cel al primejdiei. Dar fiindcă datorită acestei primejdii omul recurge la un antidot împotriva consecinţelor destructive, din punct de vedere ontologic, ale tehnicii, antidot care este tocmai arta, iată că în această primejdie trăită cu toată intensitatea există cuprinsă şi posibilitatea salvării.
Din acest punct de vedere observăm cum şi la nivelul esenţialităţii fiinţei intervin anumite raporturi dialectice între elementele care condiţionează dezvăluirea esenţei fiinţei (das Wesen des Seins) şi esenţa însăşi a fiinţei. Faptul este important de remarcat întrucât Heidegger, care opera analitic în însăşi concepţiile de la care pornea (respectiv conceptul de fiinţă şi nefiinţă - Sein und Nichtsein), negândindu-se să opereze dialectiv în maniera lui Hegel, descoperă totuşi raporturi dialectice şi în simbolurile conceptelor de la care pornea propriu-zis dialectica devenirii.

Prin această analitică de termeni, revenim însă şi la o altă preocupare heideggeriană, aceea legată de pro­blema uitării. În uitare, găseşte el ascuns începutul oricărei filo­sofii, al cărei rost, de altfel, este „scotocirea” şi aducerea aminte. Asistăm aşadar cu această revenire la o interesantă corelare de temeni. Dacă problema oricărei filosofii începe cu scotocirea uitării, deci cu amintirea (similitudini cu filosofia lui Platon), şi dacă tehnica este pornire spre des­coperire, prin faptul că această des­coperire tinde să se facă altfel decât anamnezic şi anume mimezic, adică prin re-creare în conformitate cu anumite tipare configurative pe care le avem în noi fără ca ele să facă parte din esenţa fiinţei noastre, vom ajunge nu la o dezvăluire a esenţei, ci la o falsificare a ei, ceea ce, după cum am văzut, generează conştiinţa primejdiei.
Această primejdie însă determină şi o reacţie: tocmai reacţia esenţei fiinţei, care uitată, se pome­neşte deodată sub incidenţele unei des­coperiri (esenţa tehnicii) care nu-i este adecvată, în sensul că în loc s-o redea aşa cum este ea, o prezintă în tipare şi scheme confi­gurative necorespunzătoare ei, esenţei fiinţei, ci numai esenţei omu­lui (Menschenwesen). Totul se petrece la nivelul esenţelor. Din această confruntare a esenţei fiinţei cu cea a omului, la nivelul profund al esenţei omului, se produce şi reacţia consecutivă acestei nepo­triviri, conştiinţa primejdiei, conştiinţă care într-un fel este ceva similar cu conştiinţa neantului care generează angoasa, sentiment pur ontologic. Fiinţa este deci amenin­ţată în esenţialitatea ei de două lucruri: pe de o parte de neant, de nefiinţă, care este o conştiinţă a li­mitelor fiinţei, iar pe de altă parte, de tendinţa de falsificare a ei, la nivelul esenţialităţii fiinţei omeneşti prin tehnică.
În acest fel este firesc ca tot la acest nivel să apară şi reacţiile conservatoare ale esenţei fiinţei: esenţia­litatea împotriva neantului şi creaţia artistică pură, anamnetică, reproducând însăşi esenţa fiinţei într-un proces opus tendinţelor tehnicii, înţeleasă ca pornire spre configurare (Ge-stell). Această recurgere la esenţialitatea fiinţei este tocmai întoarcerea de care vorbeşte Heidegger, atunci când îşi pune problema tehnicii la modul cel mai general cu putinţă, întoarcere care, cu alte cuvinte, este însăşi arta în cele mai pure tendinţe ale ei.

Aşa se explică faptul că literatura modernă (fenomenologică) este pornită să descopere indiferent dacă reuşeşte sau nu şi să redea feno­me­nul originar, esenţa; că arta plastică tinde la fel, spre o esenţialitate dificilă de înţeles din punct de vedere logic şi că muzica ultramo­dernă ar dori, trecând prin faza compoziţiilor electronice, să redea pe cât se poate armonia sferelor sau a tăcerii esenţiale. Desigur, în funcţie de primejdia simţită la nivelul fiinţei creatorului şi de autenticitatea re-creărilor esenţiale - re-creare condiţionată de anamnezis şi nu de mimesis -, aceste forme ale artei trebuie înţelese ca încercări de salvare a fiinţei primejduită de falsificarea tehnicii şi nu numai ca elucubraţii lipsite de orice noimă.

Analitica heideggeriană pune astfel în vileag, într-un anume fel, origi­nea unei crize ontologice, încercând să indice în acelaşi timp şi modalităţile de depăşire a ei. Pentru astfel de acţiuni este însă necesară o suprafaţă esenţială a fiinţei de mari proporţii, o suprafaţă permanent prezentă printr-un act de reflexitate în câmpul conştiinţei - de unde şi importanţa actului de gândire care, în problematica hei­deggeriană, are funcţia de a reflecta nu numai existenţa obiectivă (Dasein), ci pe cea subiectivă (Sein) la nivelul esenţialităţii lor.

Concepută astfel, prin prisma tehnicii gândirea este pentru M. Heidegger corespondenţă originară, corespondenţă între concept – noţiune - cuvânt şi esenţa pe care ele trebuie sau ar trebui s-o desemneze. Prin această afirmaţie, filo­sofia lui se dezvăluie însă şi ca epistemologie - în cadrul căreia, în procesul de cunoaştere până la realizarea deplină a ei, deci până la adecvarea conştiin­ţei cu esenţia­li­tatea fiinţei, destinul omului este o aşteptare permanentă - şi ca teorie a funcţiei limbajului, ceea ce este extrem de important, totuşi ca concluzie ţinându-se seamă de la ce s-a pornit şi unde s-a ajuns în acest meandric şi valid demers.

 

 

„Se poate întâmpla, chiar dacă mai rar, ca între două persoane să se nască o lume. Lumea aceasta devine apoi patria lor, singura patrie pe care cei doi mai sunt dispuşi să o recunoască. Un mic microcosmos în care ei se pot oricând refugia atunci când lumea din jurul lor se prăbuşeşte”.
- în Scrisoare către Hannah Arendt

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.