• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Marţi , 15 Octombrie 2019

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 20 Septembrie , 2019

Tehnica și problema „Întoarcerii” la Martin Heidegger (I)

Întrebarea pe care şi-o pune tot mai multă lume în legătură cu tehnica şi cu sensul ei, şi-o pune şi Heidegger în contextul unei gândiri, pe care chiar dacă din punct de vedere marxist nu o putem accepta, n-o putea în schimb nici trece cu vederea ca pe o simplă eroare, ea reprezentând totuşi unul dintre cele mai interesante momente ale gândirii europene contemporane. Păstrându-ne deci faţă de ea rezervele cuvenite, să o cercetăm totuşi mai îndeaproape în modul cum dezbate una dintre cele mai arzătoare probleme contemporane, problema tehnicii.


A-ţi pune problema tehnicii în­seam­nă, pentru Heidegger, a stabili mai întâi de toate un raport cu ea. Din acest raport, prima concluzie care se degajează, la un contact încă destul de superficial, e că tehnica nu este totuna cu esenţa tehnicii, după cum copacul, spune Heidegger, nu este tot una cu ceea ce constituie esenţa lui. Atunci ce este tehnica? Din definiţiile obişnuite ar reieşi că tehnica este un mijloc folosit la realizarea unui scop, pe de o parte, iar pe de alta, că ea este un fapt, adică ceva săvârşit de mâna omului ca rezultat al unui scop deja realizat. Ea este deci un instrument, concluzie valabilă atât pentru tehnica în accepţia ei de acum câteva secole, cât şi pentru tehnica în accepţia ei contemporană. Această precizare el o socoteşte necesară, întrucât pe baza ei se va stabili raportul dintre om şi tehnică. Tendinţa ca omul să stăpânească tehnica se va accentua cu atât mai mult cu cât tehnica încearcă să-i scape din mână.
Se pune acum întrebarea: dacă tehnica este numai un instrument, de unde provine tendinţa de emancipare a ei? Răspunsul se poate căpăta numai încercând să se dezvă­luie ceea ce este ea în sinea ei şi în ce constă esenţialitatea tehnicii.
Prin faptul că tehnica se defineşte ca mijloc utilizat în vederea unui scop (analizându-se mijlocul drept ceva prin care altceva acţionează), se ajunge la ideea de cauzalitate, stabilindu-se astfel că acolo unde se urmăreşte un scop acţionează un mijloc, unde domneşte instrumentalul, domină cauzalitatea („Wo Zwecke verfolght, Mittelverwendet werden, wo das Instrumentale herrscht, da waltet Ursachlichkeit, Kausalitat” (M. Heidegger, Die Frage nach der Technik, p.7).

Cercetând însă instrumentalul în lumina celor patru feluri de cauzalitate, cărora şi el se supune (causa materialis, formalis, finalis şi efficiens), descoperim cum acesta este făcut, forma sub care se prezintă obiectul, scopul pentru care este făcut, precum şi acţiunea celui ce a făcut obiectul. Deci 1a baza obiectului stă o determinare (Ver-an-lassen) împătrită, iar determinarea, pentru că întotdeauna face să treacă ceva din inform în ceva formal, capătă caracterul de cauzalitate, adică de scoatere, de aducere a ceva în evidenţă (her-vor-bringen).
Această scoatere în evidenţă se produce, la rândul ei, numai când se dezvăluie ceva ascuns. Ceea ce se scoate în evidenţă se bazează şi dispare în ceea ce se numeşte des­coperire.
Este, spune Heidegger, ceea ce numesc romanii „veritas”, adică spunem adevăr şi înţelegem de obicei exactitatea reprezentării. După acest lung ocol, se impune o nouă întrebare: şi ce are a face adevărul cu tehnica? Răspunsul pe care-l dă Heidegger este că această legătură cuprinde în ea totul în ceea ce priveşte tehnica, adică ceva în lumina căruia, din nou, tehnica se vădeşte a fi esenţa descoperirii, a dezvăluirii.

Pe de altă parte, întrebându-se asupra semnificaţiei cuvântului grecesc τεχνη, de unde se şi trage etimo­logic cuvântul tehnică, Hei­degger stabileşte pentru această noţiune două semnificaţii: una, cea de artă, şi prin aceasta înrudită cu πoistis, adică cu creaţia, iar alta, în accepţia platonică, înrudită cu cuvântul γνώση, adică cu cunoaşterea luată în cel mai larg sens al ei. În calitate de modalitate sau de adevăr, tehnica descoperă ceea ce singur n-ar putea ieşi la iveală.
Întrucât scopul tehnicii moderne este de a produce energie - aceasta în cea mai mare parte -, mai mult decât de a dezvălui, a descoperi, ea capătă un caracter de prefacere, de transformare care se petrece în felul următor: energiile ascunse se dezlănţuie, dezlănţuirea se modifică, modificatul se înma­gazinează, înmagazinatul iarăşi se împarte şi acest produs, după împărţire, se retransformă, aşa că descoperirea închide în sine toţi aceşti termeni, dezlănţuitul, modificatul, înmagazinatul, împărţitul şi retransformatul. În acest fel, o veche stare a lucrurilor capătă prin „descoperire” (Entbergen) o nouă orânduire, aşezare interioară (Bestellen), care capătă numele de stare proprie (Bestand) şi care este cu totul altceva decât obiectul.
Un tren de marfă, spune Heidegger, poate fi perceput ca un obiect, deşi în sine el reprezintă posibilitatea transportului. Maşina, conceputa de Hegel ca unealtă de sine stătătoare, este socotită de Heidegger ca ceva dependent de orânduirea orânduitului (Vom Bestand her gesehen, ist die Maschine schlechthin unselbesttändig, denn sie hat ihren Stand einzig an dem Betellen von Bestellbaren - M. Heidegger: Die Frage nach der Technik, p.17), iar cel ce realizează acest raport, această dependentă, este omul. În felul acesta, omul face parte din ceea ce numim însuşi modul de descoperire (Indem der Mensch die Technik betreibt, nimmt er am Bestellen als einer Weise des Entbergens teil - M. Heidegger, op.cit., p. 18).

Astfel, şi aici vrea să ajungă Heidegger, descoperirea tehnică nu este numai un făcut omenesc, ci ceva în care însuşi omul intră ca parte consti­tutivă, sau mai exact ca element cauzal integrat în acea „causa efficiens” la care se referea el mai înainte şi pe care o întâlnim încă la Aristotel. Cu toate acestea însă, esenţa tehnicii el o socoteşte a fi ceva ce face ca omul să descopere adevărul în esenţa orânduitului ca structură. Acest ceva îl numeşte el Ge-stell, dar nu ca instrument sau unealtă, cum era vechea şi obişnuita accepţie a noţiunii, ci ca totalitate esenţială, ca schelet al oricărei pre­zentări.

Esenţa tehnicii nu trebuie confun­dată însă cu tehnicitatea, din aceasta făcând parte instrumentele de operaţiune şi montajul propriu-zis, adică aranjamentul iar esenţialitatea fiind însuşi principiul ordonator care acţionează prin om. De aici Heidegger trage concluzia că esenţa acestei tehnici se poate clarifica numai prin raportarea ei la religios sau meta­fizic, un metafizic însă în care şi omul apare supus unor factori determinatori în acţiunea sa.
În lumina acestor teorii, fizica modernă nu mai apare ca fizică ex­perimentală, ci ca orânduitoare a unor energii pe care le cuprinde natura în sine. Ea este deci precursoarea nu a tehnicii, ci a esenţei tehnicii, care prin faptul că este „Gestell”, adică totalitate esenţială a oricărei prezentări, trebuie să schimbe ştiinţele naturale exacte.
O altă latură a problemei care se degajează dintr-o atare viziune este raportul nostru cu esenţa tehnicii: de
vreme ce esenţa tehnicii - opiniază Heidegger - este ceva ce pune omul pe drumul oricărei descoperiri, prin care realul devine mai mult sau mai puţin perceptibil, durată, perma­nenţă, şi cum această punere pe un anumit drum se numeşte trimitere (schicken), trimiterea generală care pune omul pe calea descoperirilor se va numi şi ea soartă (Geschick). De la acest „Geschick” se ajunge la „Geschickliche”, la fatidic, adică la ceea ce stă sub determinarea sorţii, un „ce” care în totalitatea lui, ca obiect al determinării, devine istoric. Libertatea omului faţă de această determinare a sortii se manifestă în a accepta sau nu impulsul tehnicii, care, cum am spus,
este dezvăluire. Situat între aceşti doi termeni ai alternativei - a accepta sau nu impulsul determinării - şi având posibilitatea abţinerii, omul este totuşi primejduit de determinarea istoriei („Zwischen die Möglichkeiten gebracht, ist der Mensch aus dem Geschick her gefährdet”, M. Heidegger, op.cit. p.26).

Determinismul descoperirii, sau ceea ce-l împinge pe om la desco­perire, după Heidegger, este pri­mej­dia (Gefahr), el, gânditorul, desco­perind în particulele limbajului sensuri nebănuite. În firea omului existând această pornire spre descoperire, element definitoriu de altfel pentru om în accepţia heideggeriană, faptul se petrece în cadrul unei experienţe (erfahren). Particola „ge” indicând în germană reflexivitate, „die Gefahr” (primejdia) este rezultatul aplicării acestei acţiuni de experimentare asupra sinelui. Aşa se explică afirmaţia sa că „destinul descoperirii nu este în sine nimic altceva decât primejdia” (M. Heidegger, op.cit., P.26).

Ceea ce primejduieşte însă nu este tehnica, ci esenţa tehnicii, adică acea împingere spre dezvăluire, care se face numai în tipare structurale (das Gestell). Dominaţia structurii, dezvăluită omului tot dintr-o pornire a sa, înlătură pentru el posibilitatea descoperirii a ceea ce stă în dosul acestei structuri. „Die Herrschaft des Ge-stells droht mit der Moglichkeit, dass dem Menschen versagt sein könnte, in eine urspringlichres Entbergen einzuke­hren und so den Zuspruch einer anfänglicheren Wahrheit zu erfahren” (Dominaţia sistemului ameninţă cu posibilitatea ca omului să-i poată fi refuzat faptul de a se putea retrage într-o dezvăluire, des­coperire origi­nară, şi astfel fiindu-i imposibilă încercarea, experimentarea conso­lării unui adevăr incipient”).
De aici, de la această constatare a sa, făcută cu multă subtilitate analitică şi cu multe implicaţii etimologice - etimologia exprimând pentru Heidegger o adevărată istorie a devenirii -, după ce stabileşte în ce constă ameninţarea sau primejdia tehnicii, el trece brusc la afirmaţia coexistenţei contrariilor, menţio­nând că acolo unde există primejdia, în aceeaşi măsură există şi posibilitatea salvării. Punctul de plecare îl constituie două versuri din Holderlin: „Wo aber Gefahr ist / Das Rettende auch”. „Unde-i primejdie / există şi salvare”. (Patmos, ed. Wellingrath IV, p.227). Afirmaţia lirică nu rămâne însă nesprijinită pe o ulterioară analiză a ceea ce înseamnă „Das Rettende” (Ceea ce salvează).

A salva în­seamnă a arăta ceea ce este ameninţat să dispară şi a face, a proceda în aşa fel ca acest ame­ninţat să nu dispară, ci să se continue („Was heisst «retten»? Gewöhn­lich meinen wir, es bedeute aur das vom Untergang Beärohte gerade noch erhaschen, um es in seinen bisherigen Fortbeste hen zu sichern” - M. Heidegger, op.cit., p.28), ba mai mult, întrucât esenţa tehnicii în tendinţa ei de desco­perire falsifică aspectele esenţei tocmai prin această tendinţă de dezvăluire, a salva înseamnă a proceda în aşa fel înlăuntrul esenţei, încât aceasta să poată fi readusă - ea fiind defor­mată de tendinţele dezvăluitoare ale tehnicii - la for­ma ei originară, să poată fi resta­­bilită în autenticitatea ei („Aber retten sagt mehr. Retten ist: einholen ins Wesen, um so das Wesen erst zu se inem eigentiichen Schei­nen zu bringen” - M. Heidegger, op.cit., p.28).
Cu aceasta, dominaţia tehnicii nu este năruită, ci numai deplasată pe alte aspecte ale esenţei.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.