Suciu de Sus. File de Istorie

Pentru început mă voi referi la unele evenimente istorice, care aveau să influenţeze aşezarea Suciu de Sus şi pe locuitorii săi.

Localitatea Bădăcin apar­ţinea familiei Bathory de Şimleu. Ştefan Bathory de Şimleu (1473-1548), în anul 1522 este ales adjunct al voievodului Transilvaniei, Ioan Zapolya (Voievod 1510-1526 şi apoi rege al Ungariei). Participă la răz­boiul contra turcilor în armata Transilvană, asigurând paza trecă­torilor din munţii Transilvaniei. Această armată nu participă la bătălia de la Mohacs din 25 august 1526, în urma căreia Ungaria este transformată într-un paşalâc. În anul 1529 apar ca proprietari în Bădăcin 5 persoane, care s-au distins în bătăliile cu turcii, împroprietăriţi de Ştefan Bathory, printre care 4 din Maramureş, din familiile Man de Şieu (strămoşul lui Maniu), Gorzo de Ieud (Gurzo), Tivadar de Săpânţa şi Giula de Giuleşti. Se pare că acestea au constituit şi garda de corp a lui Ştefan Bathory.
Cetatea Ciceului a fost ridicată la sfârşitul secolului al XIII-lea. Printre proprietarii acestei cetăţi se află şi familia Banfi de Losonczi. Ca urmare a unui complot eşuat, în care
s-a implicat această familie, cetatea Ciceului este confiscată şi trecută în proprietatea familiei Szerdahelyi (comitatul Somogy), la data de 1 octombrie 1467. În anul 1473, cetatea Ciceului devine domeniu regal, familia Szerdahelyi fiind despăgubită.
Cetatea Ciceului este donată de Matei Corvin lui Ştefan cel Mare, 1474(1486) - 1490. În anul 1489, printre cele 60 de localităţi apar­ţinând de domeniul Ciceului (pro­prie­tar Ştefan cel Mare) este şi localitatea Suciu de Sus. Venirea la tronul Ungariei a lui Vladislav al II-lea, în anul 1490, marchează data la care familia Losonczi încearcă să recâştige domeniul Ciceului.

În anul 1500, în urma unui proces, voievodul Moldovei plăteşte ramurii feminine a familiei Losonczi despă­gubiri (câteva sute de florini), ră­mânând în posesia domeniului. Domeniul Ciceu se extinde şi spre alte localităţi din ţara Lăpuşului, în timpul lui Bogdan cel Orb (asociat pentru început la domnie), decedat în 1517. Stăpânirea cetăţii Ciceu de către domnitorii Moldovei se perpe­tuează până la Petru Rareş, care în refugiu locuieşte în această cetate (1538-1541). Deoarece perpetuarea stăpânirii de către moldoveni a acestei cetăţi reprezenta un pericol pentru statul ungar, din ordinul lui Gheorghe Martinuzzi, aceasta este demantelată începând cu anul 1544. Domeniul „cetăţii Ciceului” se menţine sub această denumire cca 20 de ani, fiind ataşat în final domeniului cetăţii Gherla.
În anul 1553, cele 38 de sate româ­neşti aflate în domeniul cetăţii Ciceului erau organizate în 7 voi­vo­date. Pentru istoria localităților Suciu de Sus şi Jos, două dintre acestea sunt de interes.
Oficiolatul voivodului Andreica, care îngloba localităţile Ciceu-Giur­geşti, Negrileşti, Ambriciu, Canciu, Haşmaşu Ciceului, Ilişiua, Leleşti, Ciceu-Corabia şi Suciu de Sus.
Voivodatul lui Filip Paşca care îngloba localităţile Drâghia, Rogoz, Suciu de Jos şi Rohia.
Voivodatele erau conduse de membri ai unor familii voivodale mara­mu­reşene. Voivodul Andreica pro­vine din familia Andreica de Vişeu, descendenţi ai voivodului Ştefan, fiul lui Iuga, fratele voivodului Bogdan (menţionată începând cu anul 1353). Voivodul Paşca este descendent al familiei Paşca de Biserica Albă, menţionată încă din anul 1456. În anul 1469, Ştefan de Biserica Albă primeşte titlul de liber baron, alături de alţi maramureşeni, de la Matei Corvin, după lupta de la Baia contra lui Ştefan cel Mare, când salvează viaţa acestuia.

Localităţile menţionate în cele două voivodate erau conduse de cnezi. Suciu de Jos (Iacob), Rogoz (Pop Ioan), Rohia (Ileş), Ilişiua (Maxim), Ciceu-Corabia (Bot Grigore), Ciceu Haşmaş (Vancea Grigore), Ciceu Giurgeşti (Marc Simion), Leleşti (Roboz Petru). Nu este menţionat numele cneazului din anul 1553 în localitățile Suciu de Sus şi Drăghia. Majoritatea persoanelor menţionate drept cnezi provin din Maramureşul istoric.
Localitatea Suciu de Sus este menţionată pentru prima data în istorie în anul 1383, deci acum 637 de ani, stăpânirea asupra acesteia urmând pe cea a cetății Ciceului. Locui­torii acesteia nu sunt men­ţionaţi până în anul 1570, comuna fiind probabil populată de iobagi.
În perioada următoare sunt menţio­naţi în localitățile Suciu de Sus, familiile nobile Iles şi Gurzo, familii ce provin din Ieud. Sunt împroprie­tăriţi în această localitate de Ştefan Bathory şi respectiv Sigismund Bathory, în anii 1573-1577.
Andrei Gorzo (Gurzo) îndeplineşte funcţia de voievod, voivodatul cu­prinzând pentru început localită­ţile menţio­nate în oficiolatul voivodului Andreica. Acesta a trăit în intervalul aproximativ 1558-1622. S-a pus în slujba voivodului şi principelui Transilvaniei, Ştefan Bathory (între 1571 şi 1575 voievod, iar între 1575 şi 1583 principe), devenit şi rege al Poloniei (1576-1586). Este consem­nată participarea sa la campanii antiotomane şi la înscăunarea lui Ştefan Bathory ca rege al Poloniei. Dania lui Ştefan Bathory este evocată în anul 1592 când Sigismund Bathory, principele de atunci al Transilvaniei, confirmă lui Andrei Gurzo de Suciu de Sus şi tuturor urmaşilor săi de parte bărbătească şi femeiască un privilegiu de recu­noaştere (înnoirea nobilităţii, blazonul şi imunitatea fiscală), drept recompensă pentru credincioasele slujbe aduse emitentului actului şi familiei sale. Totodată, îi conferă atribuţii de voievod asupra localităţilor din voivodatul anterior condus de Andreica şi transferate în domeniul cetăţii Gherla.
Schimbarea numelui Gorzo-Gurzo se pare că a fost influenţată de numele familiarului Gurzo, din aceeaşi familie, împroprietărit de familia Bathory în Bădăcin. Deoa­rece familia Gurzo din Bădăcin nu avea proprietatea asupra unei comune care să îi poarte numele, în anii 1600 este menţionată sub numele de Gurzoi (de Gurzo).
Citez din diploma dată de Sigismund Bathory: „Prin aplecarea cugetului şi luarea în seamă a credinţei şi a credincioaselor sluj­be ale nobilului Andrei Gurzo de Suciu de Sus, pe care el a arătat-o şi le-a săvârşit pentru noi şi pentru această ţară în felurite locuri şi timpuri şi pe care o va arăta şi le va săvârşi în viitor… care de altminteri era nobil şi înainte, pentru a doua oară îl înscriem pe acelaşi Andrei Gurzo, precum şi moşte­nitorii şi toţi urmaşii acestuia, atât de partea bărbătească cât şi de partea femeiască să fie ţinuţi şi respectaţi ca adevăraţi şi netăgă­duiţi nobili”.

Menţionarea nobilităţii descen­denţilor de partea feminină precum şi „quartafiliali” stabilită prin Constituţiile aprobate ale Transilvaniei drept dotă pentru fetele des­cendente ale familiilor nobile, a condus la stabilirea în Suciu de Sus, a urmaşilor mai multor fa­milii nobile provenind din Mara­mu­reşul istoric.
În diploma acordată aceluiaşi Andrei Burzo de Suciu de Sus de către Gabriel Bethlen, la 26 mai 1917, se menţionează o nouă donaţie, tot cu imunitate fiscală, însă nu mai este menţionată calitatea de voievod. Acest fapt poate fi corelat cu organizarea principa­tului Transilvaniei în comitate, voivodatele specifice ca organizatoare ale populaţiei româneşti în acest context dispărând.
Forma Burzo pentru numele fa­miliei Gurzo pare pur şi simplu o coruptelă de la Gurzo, în con­diţiile în care, în scrierea medie­vală târzie şi umanistă, majuscula G era, pentru necunoscători, foar­te uşor de confundat cu majuscula B. Astfel, în registrul nobilimii care a depus jurământul în 25.06.1654, numele folosit a fost Gurzo, la data de 15.08.1654 Burzo şi Gurzo, în 1676 Gurzo, iar în 1716 Burzo.
Andrei Gurzo de Suciu de Sus a avut 5 copii: Gavril, Macedon, Tămaş, Aron şi respectiv Birtalan (Precup). Partea de comună deţi­nută de Aron şi urmaşii acestuia este cunoscută în prezent drept Aroneşti.
Începând cu secolul al 17-lea, populaţia localităţii Suciu de Sus creşte în special prin imigrări din Maramureşul istoric şi/sau căsătorii cu fete din familia Gurzo (Burzo), terenurile deţinute de acestea având imunitate fiscală. Ne propunem a prezenta succint originea şi istoria familiilor care s-au stabilit în loca­litatea Suciu de Sus.

Familia Bizo descinde din voivodul Erdeu (Solovastru) pomenit în anul 1345. Pentru merite în războiul cu turcii, Matei Corvin, în anul 1458, dăruieşte lui Simion de Cuhea, fratelui şi vărului său (ambii Ion) domeniul Cuhea. Pentru fidelitatea şi vitejia deosebită a lui Simion de Cuhea, Matei Corvin îi acordă numele de Byzo (demn de încredere) şi totodată titlul nobiliar de Byzofalvia. Este reprezentantul Mara­mu­reşului în Dieta de la Şopron. În anul 1465 este numit comite su­prem al Maramureşului. Tot un Si­mion Bizo din Cuhea, se stabileşte, prin căsătorie, în Suciu de Sus, în jurul anului 1600, şi primeşte de la principele Sigismund Rakoczi un blazon similar cu al familiei Burzo.
Familiile Marchiş, Chindriş şi Iles provenind din familia Balea de Ieud, descendenţi a lui Dumitru Balc, fiul voivodului Balc (Băliţa), nepotul voivodului Dragoş. Dumitru Balc alături de tatăl său, se situează de partea lui Ladislau de Durazzo, rivalul lui Sigismund de Luxemburg la tronul Ungariei. Spre deosebire de fratele lui Alexandru, care alăturându-se lui Sigismund de Luxemburg primeşte domeniul Balc, Dumitru rămâne în Ieud, fiind pedepsit şi apoi iertat, împreună cu alţi maramureşeni. Între anii 1707-1724, persoane din familia Chindriş se mută în comitatul Interior (Boiereni, Ragoz, Suciu de Sus). În jurul anului 1700, membrii familiei Marchiş se mută în Lăpuş. Prezenţa familiei Ileş în Suciu de Sus este atestată documentar din anul 1577. Familia Damian, alias Gorzo de Ieud, descendenţi ai familiei Balea, emigrează în 1731 în Comitatul Solnoc.

Familia Ciceu descinde din Berinde de Budeşti, pomenit în anul 1565. Între anii 1717-1719, unii membrii ai familiei emigrează în Solnocul Interior (Ungureni).

Familia Bud provine din Budeşti. Aceasta descinde din Bud de Cosău, fiul cneazului Lucovoi, care primeşte ca donaţie, în anul 1361, satul Budeşti. Se stabilesc în Suciu de Sus la sfârşitul secolului al 18-lea; în 1866, în Suciu de Sus fiind menţionate 8 familii cu acest nume.
Familia Borodi, alias Bălin de Sârbi, pentru atestarea nobilităţii prezintă o diplomă acordată de Ga­vril Bathory în anul 1610. În 1866 erau proprietari în Suciu de Sus.

Familia Opriş, descinde din Petru, fiul cneazului Bud de Budeşti, nepotul cneazului Litovoi, cu diplomă din 1494. În 1751, familia din Comitatul Szolnok îşi atestă nobilitatea, cu diplomele din Ma­ramu­reşul istoric.

Familia Sima descinde din cneazul Mihai de Săcel, cu proprietăţi din anul 1486. Sunt atestaţi ca nobili în 1752, în Beclean.

Familia Cozma descinde din cnea­zul Nicolae Pop de Vişeul de Jos, proprietar al unei curii din 1463. În 1714 migrează în Comitatul Solnok stabilindu-se în Beclean, Căianu Mare şi apoi Suciu de Sus.

Familia Moldovan, alias Vancea de Onceşti, cu atestare din anul 1360, se stabileşte în Năneşti. În anul 1731 migrează Timoftei şi Andrei în Ţara Lăpuşului.

Familia Ropan este înnobilată în Suciu de Sus de către principele Mihai Apafi, la data de 12.08.1669, prin Ionas Ropan, preot de religie valahă, soţia Flora şi fiul Petru. Din analiza făcută în anul 1760 se sugerează că ar proveni din Andrei Gurzo de Suciu de Sus. O altă va­riantă prezentată implică căsătoria cu persoane feminine din familia Burzo.

Familia Man provine din Man de Boiereni, ramură a familiei Man de Şieu.

Descendenţi ai familiei Paşca sunt menţionaţi în diferite localităţi din Ţara Lăpuşului şi atestate nobili la verificările făcute de Maria Tereza.
Persoane din familiile Pop de Budeşti (Dumitru, Iacob, Ştefan), în 1719, precum şi Pop de Sarasău sau Pop de Valea Lupului, migrea­ză în Ardeal.

Familia Todoran descinde din puşcaşul Thodoran de Boereni, înnobilat la data de 10 iunie 1654 de principele Mihai Apafi. Dat fiind dota oferită fetelor, tere­nuri care beneficiau de imunităţi financiare (scutire de impozite), une­le dintre fetele din familia Gurzo (Burzo)
s-au căsătorit cu descendenţii unor familii de mici nobili din Maramu­reş, stabilindu-se în Suciu de Sus. Menţionăm unele exemple, cu referire la cei 4 copii ai voivodului Andrei Gurzo.
Fete care descind din Gavrilă s-au căsătorit: fată cu Buda Ştefan de Ungureni, Liubiţa cu Moldovan alias Rus Pinte din Căianu Mic şi Brânduşa, căsătorită cu Pop Ion.
Descendente a lui Macedon: Nedeia s-a căsătorit în Lăpuş cu Jurj; Partenia, căsătorită cu Moroşan alias Blegye Teodor de Sârbi.
Descendente a lui Aron: Anuţa căsătorită cu Bizo Iacob, Teodora măritată cu Buda Ioan de Ungureni, Ana căsătorită cu Paşca Ionuţ, o altă fată căsătorită cu Paşca Dănilă (Lăpuş), Maria căsătorită cu Bude Ion din Ungureni şi apoi cu Demian Teodor, Palaghia căsătorită cu Bizo Teodor, Maria cu Budean Simion şi Paraschiva cu Ropan Gheorghe.
Bartolomeu a avut un fiu decedat, Ileana căsătorită cu Bizo Simion, precum şi alte fete căsătorite în afara comunei.
În general, putem afirma că nu au existat procese privind bunurile deţinute de diferite familii înrudite în localitatea Suciu de Sus, aşa cum rezultă din actele aflate în diferite arhive. Pe de altă parte, înrudirile între familii au avut implicaţii în dovedirea statutului de nobil în se­colul al 18-lea.

Pe parcursul a două decenii (1749-1769), în Transilvania, Maria Tereza a dispus o amplă anchetă privind statutul de nobil (nobili cu donaţie, nobili armalişti şi nobili cu proprietate), cu scopul de a mări baza de impozitare. Deşi familia Burzo împreună cu unele familii înrudite au prezentat diploma şi înscrisuri care să le poată confirma calitatea de nobil şi faptul că beneficiau de imunitate personală şi fiscală, fiscul regal, la intervenţia familiei Teleki, care deţinea în comună un teren fiscal (37%), a căutat să le confişte proprietăţile sub pretextul că nu au plătit impozite. Procesul cu fiscul regal a durat aproape 70 de ani.

În anul 1757, directorul fiscului regal cheamă în judecată familia Burzo, împreună cu familiile înrudite (Bizo, Budeşan, Bude, Mol­dovan, Moroşan, alias Blegye Pinte, Rus, Pop, Popa, Demian) ca pârâţi în legătură cu bunurile stăpânite de aceştia în Suciu de Sus. La data de 01.02.1758, fiscul regal recunoaşte calitatea de nobil doar familiei Burzo, dar nu şi imunitatea fiscală. Faţă de această situaţie, familiile menţionate mai sus se adresează împărătesei Maria Tere­za, care, la data de 17.01.1760, dispune o cercetare la faţa locului.
La data de 22.09.1760, Guberniul Transilvaniei recunoaşte doar că familia Burzo este descendentă din Andrei Burzo, dar nu se pronunţă asupra imunităţii fiscale. În anul 1762, terenul deţinut de familia Burzo şi cele înrudite este confiscat de fiscul regal (1/2 din comună) şi atribuit familiei Teleki.
(Continuare din numărul trecut)

La 27.02.1762, în casa nobilului Burzo Gheorghe, prezenţi fiind fraţi şi rude, trimisul judelui suprem al nobililor din comitatul Solnocul Interior intervine, în limba maghiară, pentru cumpărarea bunurilor confiscate deoarece „fiscul are mare nevoie să le ia în stăpânire”. În raportul întocmit de aceşti trimişi se menţionează: „Fiecare ne-a răspuns în limba română (valahice idio­mata), că înțelegem şi nu luăm banii pe terenurile deţinute de noi şi nici moşiile nu le restituim pentru că nu le stăpânim prin cumpărare, ci prin donaţia principilor”. Probabil, confiscarea bunurilor a fost nelegală / discutabilă, în acest fel voind să legalizeze posesiunea bunurilor de către familia Teleki.

Faţă de acest răspuns al locuitorilor, pentru a legaliza confiscarea tere­nurilor, fiscul regal deschide un nou proces familiei Burzo şi celor înrudite la Tribunal pentru nobleţe la Târgu Mureş. Fiscul regesc câştigă acest proces la data de 17.09.1779, „per non venientem” (lipsa părţilor).
Faţă de aceste samavolnice, familia Burzo şi cele înrudite, apelează din nou la împărăteasa Maria Tereza, care decide ca procesul să fie judecat de împăraţii Austriei. În diploma emisă la acea dată, se menţionează calitatea de nobili cu posesiuni în Suciu de Sus a familiilor Burzo, Bizo, Buda, Budesan, Moldovan, Rus, Demian, Dresdan, Cioran etc. Actul prin care s-a decis rejudecarea procesului este trimis de Maria Tereza şi primit de guvernatorul Transilvaniei la data de 09.05.1777. Prin decesul împărătesei Maria Tereza, la data de 29 noiembrie 1780, procesul a fost judecat de împăratul Iosif al II-lea, care, la data de 07.05.1784, dispune ca „pârâţii să fie lăsaţi în posesia bunurilor în litigiu, bunurile acestora să fie restituite, ei să fie absolviţi de orice ulterioară învinuire a pârâtului”. După decesul împăratului Iosif al II-lea, fiscul regesc împreună cu familia Teleki au revenit cu un nou proces, finalizat în anul 1829, prin care se hotărăşte ca „familia Burzo să fie lăsată în stăpânirea bunurilor sale”.
În final, toate familiile menţionate sunt recunoscute drept nobili cu proprietate.
Dârzenia locuitorilor din comuna Suciu de Sus a fost însă înfrântă în cadrul acţiunii de comasare şi proporţionare a terenurilor începută în anul 1848. Prin coruperea celor implicaţi în această acţiune, averea familiei Teleki a crescut de la 680 jughere la 8180 jughere într-un singur complex. Audienţele la împă­ratul Francisc au rămas fără rezultat, reprezentantul locuitorilor, Burzo Ioan Maxim, decedând pe drumuri. Situaţia aceasta este descrisă într-o „epistolă deschisă” adresată contelui Teleki şi apărută în ziarul Federa­ţiunea din Budapesta, la data de 31 iulie 1870.

Aş dori să menţionez unele aspecte ale vieţii religioase şi culturale din localitatea Suciu de Sus începând cu secolul al 17-lea.
Astfel, în anul 1695 se construieşte o biserică de lemn cu hramul Cuvioasei Paraschiva, biserică trans­por­tată la Rogoz, în anul 1883. Între anii 1869-1876 se construieşte o biserică de piatră sfinţită la 12 septembrie 1886, cu hramul Sfântul Vasile. Locuitorii comunei acordă la data de 23 aprilie 1876, 1 jughăr din terenul comun extravilan, notarului cercual Basiliu Iuga, pentru casă şi grădină, în schimbul obligaţiei de a cumpăra 4 icoane în valoare de 200 florini.
În anul 1760 erau în comună doi preoţi neuniţi, 12 familii greco-catolice şi 118 ortodoxe. În 1910, Suciu de Sus avea 1673 locuitori din care 1529 români (91,4%). În 1914 erau 1603 locuitori (1500 greco-catolici, 100 izraeliţi şi 3 romano-catolici).
În anul 1811 s-a înfiinţat şcoala din Suciu de Sus, de către episcopul Bob. În anul 1854, locuitorii din Su­ciu de Sus contribuie cu 65 florini la construcţia şcolii din Târgu Lăpuș. La 25 noiembrie 1865, locuitorii din Suciu de Sus stabilesc contribuţiile pentru întreţinerea şcolii şi pentru învă­ţător. Astfel, pentru şcoală alocă mobilier, lemne şi cele trebuincioase, iar pentru învăţător, cartel liber în casa şcolară, 60 florini şi fiecare familie dă 3 cupe de mălai în grăunțe (41 mierţe). În anul 1914, în Suciu de Sus era o casă parohială de zid şi şcoală de zid, matricole din 1850. Școlari de toate zilele erau 200, iar de repetiţie 100.
Menţionez că la data de 25/ 26.10.1876 are loc o întâlnire la Suciu de Sus a unui grup de intelectuali ce iniţiază acţiuni de colectare pentru sprijinirea răz­boiului de independenţă. Din Târgu Lăpuș se trimit 101 florini pentru sprijinirea războiului.
Departamentul Astra din Târgu Lăpuș are o agentură la Suciu de Sus, în anul 1909/1910, şi o bibliotecă cu 100 volume. În anul 1913 s-a înfiinţat o Uniune de Tem­peranţă, iar în 1909, o Reuniune de consum şi valorizare.
Aş dori succint să menţionez activitatea depusă de ing. Teodor Burzo, în slujba naţiunii române, menţio­nată frecvent în lucrările de istorie publicate până în prezent, însă puţin cunoscută. S-a născut la data de 25.08.1890 în comuna Suciu de Sus şi a decedat la 31.08.1976 la Cluj-Napoca. Ur­mează şcoala elementară la Suciu de Sus şi apoi Liceul Grăniceresc din Năsăud, în 1910. Este absol­vent al Academiei de Mine din Pribram, Praga (1912-1917). Este încorporat în armată şi trimis la şcoala de ofiţeri de rezervă de la Sibiu, la 09.01.1915. Este încadrat în regimentul 63 Bistriţa pe frontul din Italia (stegar 10.11.1915, locotenent 01.08.1916 şi locotenent major în 01.10.1918, la trecerea în rezervă).
Activează în Gărzile Naţionale de la Alba-Iulia (noiembrie-decembrie 1918). Este cooptat în Consi­liul Dirigent în Comisia de Transport (1918-aprilie 1920). Participă alături de echipa franceză la delimitarea frontierei cu Ungaria şi de unificarea sistemului de transport feroviar şi rutier între Transilvania şi vechiul Regat. Pentru scurt timp lucrează ca inspector de mine şi apoi inginer la societatea Creditul Minier (1920-1935). Timp de un an este inginer la exploatările petroliere din Texas (USA). În perioada 1920-1934 face donaţie pentru construcţia Bisericii din Suciu de Sus (clopote) şi angajează locui­tori din Suciu de Sus la societatea Creditul Minier, în perioada de criză 1933-1934. Se întoarce la Cluj în anul 1935. Propune şi susţine financiar construcţia mo­numentului ridicat în memoria celor ucişi mişeleşte la data de 5 decembrie 1918 la Târgu Lăpuş. Participă şi rosteşte un discurs la inau­gurarea acestui monument, la data de 21 mai 1936, alături de Constantin Brătianu, ministrul Valeriu Roman şi a dr. Ioan Olteanu, prefectului judeţului So­meş.
În anii 1938-1939, în condiţiile internaționale care prevesteau o viitoare conflagraţie internaţio­nală, este concentrat în armată şi avansat căpitan. Realizează în cali­tate de comandant de şantier depozitul de muniţii de la Jucu, podul Constanţa Bucureşti, precum şi alte lucrări de fortificaţii.
În anul 1940, ca urmare a dictatului de la Viena, rămâne în Ardea­lul de Nord, fiind unul dintre conducătorii Consiliului Naţional Român alături de Emil Hațieganu, Iuliu Hossu, Vasile Hossu, Nicolae Colan. Pentru activitatea de­pusă în cadrul acestui Consiliu i se fixează domiciliu forţat şi este internat în lagăr (Toloczház).

După eliberarea Ardealului de Nord, se implică în lupta politică pentru integrarea acestuia în România. Partidul comunist din Transilvania cu partidele de buzunar, integrate în FND, au propus ca Ardealul de Nord să rămână independent şi integrat în Uniunea Sovietică. Faţă de aceste situaţii, patrioţii români organizează UDR, care se opune vehement acestei acţiuni. Face parte din conducerea UDR şi din Guvernul din umbră, pregătit a prelua puterea în ipoteza că Ardealul de Nord ar rămâne independent. În acest Guvern, este preşedinte al Comisiei de Muncă şi Transporturi.

După reintegrarea Ardealului de Nord la România, lucrează ca inginer la unităţi industriale din Cluj (IRIS, Fabrica de cărămizi etc.).
Participă la acţiuni contra regimului comunist, fiind declarat „duşman al poporului”. În 1950 îi este naţio­nalizată casa şi terenul, iar în 1952 este internat administrativ de MAI la închisoarea din Piteşti, pe o perioadă de 60 de luni. După revenirea din închisoare, nu i se permite să ocupe funcţia de inginer, ci doar de tehnician, planificator, magaziner. Este urmărit de Securitate, dosarul de Securitate însumând cca. 700 de pagini, la care au lucrat un număr de 23 ofiţeri de Securitate şi 26 de informatori. Decedează în anul 1976, fiind înmormântat în Cimitirul Central din Cluj-Napoca. În anul 2000 i se acordă post mortem calitatea de luptător în Rezistenţa Antico­munistă.

Activitatea desfăşurată ca luptător pentru drepturile şi demnitățile naţionale, este descrisă în mai multe cărţi sau lucrări ştiinţifice cu caracter istoric. Este remarcat printre absolvenţii de seamă ai Liceului Grăniceresc din Năsăud, în lucrarea Școlile Năsăudene, printre personalitățile de seamă la nivel naţional, pentru activitatea desfăşurată în slujba naţiunii române.