Spicuiri politice

Cîte spasme în lumea de azi, atît de frămîntată politic. Mai ales cînd îi exa­minezi ciudăţeniile sistemelor socio-politice oferite de istoria contemporană. Şi referindu-ne doar la comunismul sau socialismul nu de mult operant (mai ales în lumea noastră  răsăriteană), nu poţi trece cu vederea cîtă asemănare există între idealurile acelei lumi, cînd se plăsmuia omul necesar pentru a fi folosit în angrenajele societăţii comuniste şi noile modele lucrative atît de ne­­cesare azi mondialismului globali­zant.

Maxilare uriaşe, de fapt, ale temutului cleşte marxisto-capitalist (sau socialisto-ultraliberalist), cum ar spune unele titluri ale presei occidentale.
Pentru că ce-am putea zice noi, oare, despre stahanovistul spărgător de nor­me lucrative inimaginare în constructivismul răsăritean de atunci, decît că el n-ar fi altceva decît unul dintre dinţii tăioşi ai acestui maxilar? Sau, metaforic vorbind, prototipul de erou, de Făt Frumos, al perioadei socialiste.
În realitate, o nouă unitate robotică, acest erou, depăşind însă pe cea a multor maşini excavatoare, decapatoare sau în stare de cine ştie ce alte munci neomeneşti. Instrument foarte util regimurilor socialiste, ca spărgător de norme. Sau, un alt tip tăios, eroul fără mustrări de conştiinţă în lupta de clasă sau pe oricare cîmp de bătaie politică, securistul sau NKVdistul. Ce erau ei altceva decît nişte dinţi atotzdrobitori ai maxilarului comunist inferior, în luptele pentru putere?
Atît unul, cît şi celălalt, stahanovistul şi NKVdistul, nefiind pe de altă parte, decît nişte simple transpuneri ale uto­piilor iluministe din sec. XVIII-XIX, transmise unor inşi fără nici un Dum­nezeu şi unei lumi în care tot ce pînă atunci fusese prohibit sau interzis avea să fie posibil de realizat.
Abandonul terorii şi nestăvilirea tuturor ispitelor morale şi materiale aveau să fie instituite ca fundal al unui nou stat de drept: dreptul de a încerca tot ce pre­vedeau „Drepturile Omului” nemaiconstrîns de nimic. Teroarea securisto-NKVdistă eşuată trebuia însă înlocuită cu ceva; maxilarul superior al marxismului avînd nevoie de o contrapondere, în perioada capitalismului sălbatic glo-balizant.
Or, ce putea fi mai ispititor pentru atingerea acestui ţel decît oferta unei vieţi nu numai imorale, ci acategoriale, a unei vieţi fără nici un criteriu valoric ordonator decît cel al schimbului mercantil nelimitat? Schimbul omului permanent pus pe afaceri, al afaceristului obsedat doar de câştig şi cumul. O lume cu sacerdoţi pentru care speculaţiile de bursă aveau să fie mai eficiente decît orice tortură, în obţinerea de rezultate şi sconturi.
Da, numai că, într-un final concluziv,  impunîndu-se şi omologarea metodo­logică a idealurilor celor două lumi – comunistă şi globalizantă – se pune întrebarea dacă teroarea politică, mereu faţă-n faţă cu ispita paradisiacă, asistată de jocul bursier speculativ, vor putea asigura lumii viitorul scontat cu atîta cer­titudine, de către forurile mondiali­zate, lipsite de orice scrupul categorial?

Nu credem, pentru că: „Nihil sine Deo”.