Şi tot zbor / Vine o vreme…

Vine o vreme când nu mai ştim ce e acela început, când ceea ce ştiam devine, discret, un mare necunoscut, când nu mai putem număra toate rănile ce ne-au durut... Vine o vreme când vorbim despre oameni la timpul trecut...

Am văzut o femeie plângând de neputinţă şi mi s-a rupt sufletul. „V-am văzut într-o dimineaţă, mi-a spus, când aţi îngenunchiat mult timp în biserică şi v-am dat de exemplu soţului şi fiicei mele, îndemnându-i să mai spună câte un „Tatăl nostru”. Mă doare sufletul să văd că nu i-am putut apropia de biserică”... Am ascultat-o, prefăcându-mă că nu sunt foarte atent tocmai pentru a nu îi accentua lacrimile şi am plecat, înnăbuşindu-le pe ale mele.

Să stai o viaţă lângă cineva şi să nu îl poţi modela după chipul şi asemănarea unui model de comportament, să nu poţi rezona, după zeci de ani, în simfonia cuplului, după o partitură pe care El ne-a lăsat-o să o învăţăm şi să o cântăm, este trist. Să stai pe margine, privind la curgerea apei, fără curajul de a te arunca în tumult pentru a trece malul şi a avea acces la un alt-ceva, să nu poţi tu, ca individ, să aduni liniştea de a fi neliniştit în credinţă, e ca şi cum ai fi trăit degeaba. Să îţi faci un fel de a fi din analiza şi comentariile la comportamentul celuilalt, fără ca tu să ştii cum se trăieşte, e un gest sinonim cu minţirea de sine.

Am stat mult şi am meditat la cuvintele şi lacrimile femeii... Se spune că noi nu acceptăm la cei din jur expresia propriilor neputinţe....În acest context, lupta cu noi înşine este cea mai grea formă a iniţierii întru linişte. A nu mai avea dialog cu noi înşine, a nu mai trăi pentru un scop, a nu avea motivaţia de a exista - devin gesturi similare cu ştergerea paşilor noştri nefăcuţi prin praful de stele care ne marchează temporara strălucire.

Pentru că vine o vreme când vorbim despre oameni - şi chiar despre noi înşine - la timpul trecut...