Şi tot zbor / Fire

Mi-a spus cineva ieri că viaţa noastră atîrnă de un fir de aţă. În diferite împrejurări, cu timp sau fără de timp, facem echilibristică pe un fir atît de subţire, încît şi noi ne mirăm cum de mai rezistăm.

Se spune că nu poţi obţine ceva dacă nu ţi-ai dus firul gîndurilor pînă la capăt, exprimând – cel puţin la nivel mental – o dorinţă. Firul este, întotdeauna atunci cînd vorbim de un drum, cel care ne călăuzeşte; firul roşu este un concept care pe mulţi – încă – îi face să stea drepţi în faţa şefilor care nu se ştie niciodată când sună; avioanele nu primesc culoar aerian fără să intre pe un fir după cum, la aterizare, sînt ghidate de aşa-numitul fir director...

Firul de aţă e cel care, în situaţii delicate, poate să ne salveze de la descoaserea tivului, a manşetelor, a nasturilor sau de la o ruptură a hainelor; marea nu ar exista dacă undeva, în munte, nu ar susura veşnic un fir de apă; cîmpul nu ar fi verde dacă nu ar da tonul un fir de iarbă; o mare parte din trecutul nostru ar fi fost privată de comunicarea cu ceilalţi dacă centralistele nu ne dădeau, amabile, un fir...

Şi binele şi răul se înfiripă în lume şi în noi. Afirmăm vrute şi nevrute, depinzînd de conjunctură, de vremi, pentru diferite avantaje de moment, uitând de foarte multe ori că firul nostru nu trebuie să fie decât Fiul Lui... Şi dacă nu am uita atât de des aceasta, am putea fi noi înşine la rândul nostru fir, zefir, porfir...

Şi poate că undeva, în adîncurile limbii, chiar şi fericirea provine, semantic, nu de la un fier, ci de la un fir. La fel ca şi, bineînţeles, firea noastră...