Şi tot zbor / După douăzeci de ani

Trăiesc, după douăzeci de ani, starea de comuniune care mi-a dat o bucurie de nedescris pe pămîntul Siciliei. Îmi aduc aminte că în dimineaţa plecării, un prieten din Egipt a făcut gest superb: s-a trezit odată cu fiecare grup, devreme în noapte şi l-a însoţit, în drumul pînă la aeroport, timp în care citea din Coran versete de slavă. Era probabil o rugă pentru a-i păzi pe cei ce călătoresc, un transfer de suflet şi de fiinţă dinspre el înspre noi, ceilalţi, un gest pe care nu am putut decît să îl admir şi care m-a lăsat profund uimit.

Există religii în care Celălalt contează, în care semenul nostru este mai mult decît o simplă făptură omenească, el este ciobul de dumnezeire sau frîntura de divinitate care, împreună cu celelalte, compun icoana Celui ce se jertfeşte. După puţine ore de somn şi cu ochii tulburi, cu mintea înceţoşată şi gîndirea pierdută pe alte meleaguri, nu am putut să nu realizez că gestul lui este de fapt mărinimia celui care se roagă în faţa icoanei, e gestul omului cuprins de credinţă şi evlavie, iar icoana nu era altceva decît lumina din noi, sîntem chiar noi... Atunci am înţeles că, dincolo de religii şi de manifestări, dincolo de aparenţe şi ritualuri, există ceva mult mai presus – Omenia, Umanitatea din noi. Astăzi retrăiesc din plin acele senzaţii – şi cu o maturitate asumată, trăirea e mult mai complexă.

Se spune că pietrele sînt lacrimile stelelor şi, cu cît o stea a plîns mai cu sete, cu atît piatra a devenit mai puternică... Poate că gesturile omului, în tendinţa lui de a construi din piatră, nu sînt altceva decît modalităţi de a se apropia de pămîntul ceresc al patriei originare, de starea dinainte de plîns a lumii. Urarea făcută tinerilor căsătoriţi „casă de piatră” poate că nu este altceva decît invocarea dorinţei de a mai face parte din paradisul iniţial al unei lumi fără de păcat... De fapt, chiar şi simplul gest al împodobirii omului cu pietre preţioase nu e altceva decît aproprierea armoniei universului, a ocrotirii lumii...

Mi s-a spus odată, demult, că există două categorii de oameni: cei care Îl au pe Dumnezeu şi cei care nu Îl au... Am stat mult şi am analizat această împărţeală a orînduirii lumii şi am ajuns nu numai să cred, dar şi să simt, să trăiesc pe propria mea fiinţă acest lucru. Dintr-o altă perspectivă, există oameni care acţionează şi oameni care reacţionează... Unii clădesc iar alţii critică... Trăiesc, prin piatra din faţa mea, o lecţie a credinţei – oraşele din piatră sînt cele care dăinuie mult, dar şi cele care au căldură şi fineţe. Pentru cei care o locuiesc, piatra este ocrotitoare şi generoasă... la fel ca şi credinţa; pentru cei care nu o înţeleg, este rece şi seacă...