Şi tot zbor / Canoane

Suntem, zi de zi, prinşi în canoane. De orice tip, de la jalonări fizice şi până la cele mentale, de la încastrări legate de timp, timpuri sau timpi şi până la direcţionări de spaţiu sau spaţii... Cele mai crude sunt, bineînţeles, canoanele celorlalţi, limitele impuse sau prejudecăţile legate de tot ce ne înconjoară. Soarele străluceşte pentru toţi, chiar dacă umbra unora e mai mare.

Ne place să pozăm de multe ori în ce nu suntem tocmai pentru a fi prinşi în nişte canoane – zîmbim când suntem pe punctul de a fi imortalizaţi în imagini, ne căutăm oameni celebri pentru a ne fotografia cu ei, provocăm situaţii unice prin care să ne demonstrăm că suntem altfel. Ne agăţăm cu disperare de privirile celorlalţi, în căutarea noastră de a fi remarcaţi, apreciaţi, aleşi. De a fi altfel. Uitând că soarele este acelaşi, iar gândul nostru nu trebuie să fie legat de cum suntem priviţi de oameni, ci de cât de drept stăm sub ochiul soarelui.

Ne reflectăm, de multe ori cu propria intenţie, sau ne umbrim de ceilalţi, fără a realiza că adevărata frumuseţe a noastră nu constă în aprecierea temporară a celorlalţi sau în remarcile de conjunctură ale celor ce îşi urmăresc scopul, ci în calitatea pe care o avem – de a străluci, de a fi o mică fărâmă din Marea Oglindă.

Căutăm, nejustificat de mult, canoane. Ni le asumăm şi ne ordonăm viaţa în funcţie de ele. Fotografii ale clipei care vrem să dureze, în ciuda faptului că dăinuirea nu e un aspect ce ţine de fulguranţa clipei, ci de stare. Ne canonizăm cu lucrul, fapta, ştiinţa sau neştiinţa. Şi cu voinţa. Trăim în prejudecăţi şi nu reuşim să ieşim din ele.

Şi poate nu întâmplător unele din cele mai bune aparate de fotografiat din lume poartă marca atât de cunoscută: Canon...