Şi tot zbor / Aroganţa

Există cuvinte pe care nici nu aş dori să le cuprindă dicţionarul limbii române. Există noţiuni care nu merită atenţie sau interes şi nici nu ar fi cazul să ne pierdem timpul pentru a ne apleca asupra lor. Una dintre acestea este şi cea de aroganţă, un cuvânt pe care nu îl folosesc în limbajul curent şi a cărui semnificaţie zgârie strident, frizează insistent, deranjează permanent.

Dar, pentru că în ultimul timp paradoxul tinde să devină tot mai proteic, gregar sau amorf, mă văd şi eu în situaţia în care, aproape involuntar, îmi calc pe inimă şi mă aplec, întrebător, asupra acestui cuvânt deranjant şi persistent. Nu pot să nu o fac de vreme ce aroganţa ajunge să pună stăpânire pe o mare parte din peisajul public şi reuşeşte, într-o lichefiere generală, să contamineze aproape tot ce există. Nu pot să nu o fac atâta vreme cât văd cum omul de rând e prostit de aroganţa celor care se erijează în mari conducători, zi de zi. Însă îmi e imposibil să înţeleg cum un popor condus aproape o jumătate de veac de comunism, care după încă un sfert de veac a mai trăit în suferinţă alte feţe ale aceluiaşi regim şi, în continuare, în loc să se dezică total de acest flagel, îi mai deschide drumuri...

Liderul arogant nu este lider. Nici măcar un conducător. şi nici un manager. Ci un bufon care, în loc să distreze mulţimea, o sfidează. Un cabotin ale cărui interese sunt foarte clar definite şi care, culmea, tocmai prin sfidare, nepăsare sau aroganţă reuşeşte să iasă în faţă. Scuza că noi, de ani buni, trebuie să alegem dintre două variante răul cel mai mic nu ştiu dacă e suficientă. Stau şi eu şi mă întreb de multe ori dacă ne merităm soarta sau dacă avem de ispăşit un blestem. şi nu găsesc răspuns...

Celebra vorbă a lui Burke este valabilă mai mult decât oricând: pentru ca răul să triumfe este suficient ca cei buni să nu facă nimic. Nu pot asista pasiv la aroganţa unor oameni care ies în faţă şi sfidează, care păcălesc şi corup, mint şi umilesc – culmea, tocmai gloata pe care se ridică! Oameni care se înalţă pe ei fără să ştie că, la un moment dat, se vor smeri şi care calcă pe orice pentru a se înălţa.

Andrei Pleşu are o vorbă memorabilă la adresa noastră, acum: ne purtăm prosteşte, votăm prosteşte. şi îi lăsăm pe cei ce nu merită nici măcar să li se pronunţe numele să se înalţe...