• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Duminică , 16 Decembrie 2018

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Joi , 21 Februarie , 2013

Represiune: execuţii, arestări, deportări

Încă de la început, procesul de colectivizare a fost întâmpinat cu rezistență de țărani, care s-au răsculat în numeroase rânduri, încă din 1949, în nordul Moldovei și în Transilvania. Trupele de Securitate, Miliție și Grăniceri au răspuns trăgând în țăranii răsculați.

Pe lângă cei care au murit atunci, alții au fost arestați și unii chiar executați sumar. Sute de persoane au fost anchetate penal și condamnate la pedepse grele, iar familiile lor, deportate în Dobrogea. Anul următor a adus asemenea răscoale și în sudul țării, mai ales în județul Vlașca, unde în unele cazuri chiar liderii comunităților locale, membri ai PMR s-au alăturat protestelor. Represiunea a continuat și spre sfârșitul anilor 1950, cele mai mari răscoale având loc în actualul județ Vrancea. Mii de țărani au fost condamnați la închisoare și averile lor au fost confiscate.

 

Peste 40.000 de persoane, mai ales țărani înstăriți, au fost deportate din Banat și din Dobrogea în Bărăgan, în două rânduri: o dată în 1949, și apoi din nou în 1951. Deportații au fost așezați într-o zonă geografică dificilă, fiind în continuare persecutați politic. Localitățile în care au fost aceștia mutați au fost denumite de Securitate „comune speciale”, și erau în număr de 18. Cei deportați au fost lăsați să se întoarcă în localitățile lor în 1955 și 1956, găsindu-și casele confiscate

 

Răscoale ţărăneşti s-au produs în anul 1949 în judeţele Botoşani (comuna Roma), Dorohoi (comunele Vorniceni, Avrămeni, Grămeşti, Dersca, Cândeşti, Brăeşti, Cracalia,Dimăcheni, Havârna, Hilişeu, Mihăileni, Zamostea, Liveni, Adăşeni şi Mitoc), Rădăuţi (comunele Calafindeşti, Frătăuţii Noi, Rogojeşti, Milişăuţi, Văscăuţi, Bălcăuţi, Negostina, Condeşti, Horodnicul de Sus şi Morjinca, Ruşi), Suceava (Bălăceana şi Stroieşti), Bihor (comunele Cheţ, Almaşul Mare, Almaşul Mic, Chenetea, Cociuba Mare, Tăuteu, Bicaciu, Giriş, Girişul Negru, Batăr, Belfir, Coroiu, Ucuriş, Ursad, Craiova (azi Craiva), Susag, Diosig, Arpăşel, Tulca, Talpoş, Suiug, Marginea, Saldabagiul, Barcău, Barba, Bicaciu şi Marţihaza), Arad (comunele Şomoşcheş, Moţiori, Berechiu, Apateu, Şepreuş, Ţipar şi Vărşand), Sălaj (zona Zalău), Braşov (comunele Drăguş, Ucea de Sus, Arpaşul de Jos şi Sebeş), Târnava Mare (comunele Zorgheş şi Chijapla), Făgăraş, Turda şi Mureş. Speriate de amploarea răscoalelor, în special a celor din judeţele Bihor, Arad şi Rădăuţi, dar şi de posibilitatea extinderii acestora, autorităţile comuniste au intervenit imediat şi fără milă. Din ordinul expres al forurilor conducătoare, trupele de Securitate, Miliţie sau Grăniceri, au deschis focul împotriva ţăranilor revoltaţi, înregistrându-se numeroase victime, dar au procedat şi la execuţii sumare (16 în judeţul Bihor şi 12 în judeţul Arad). De asemenea, sute de persoane au fost arestate, judecate şi condamnate de Tribunalele Militare la pedepse grele.

 

Autorităţile au procedat şi la deportarea familiilor celor ucişi/executaţi sau închişi, locul de destinaţie fiind Dobrogea. Conform datelor disponibile, din judeţele Bihor şi Arad au fost deportate 1 548 de persoane doar în intervalul 3-12 august 1949, iar din judeţele Rădăuţi, Suceava şi Dorohoi aproape 100 de persoane în noaptea de 8/9 august 1949. Ironia sorţii, după pacificarea zonelor răsculate, treierişul a fost reluat, ritmul colectărilor intensificându-se.

 

“Cel de-al doilea moment la care vreau să mă refer este legat de cazul dat de către Plenara C.C. al P.M.R. (nu devenise încă P.C.R.) din 3-5 martie 1949, prin care s-a început cooperativizarea agriculturii româneşti, de fapt comunizarea ei, prin distrugerea sistematică, pe etape, a proprietăţii şi a sentimentului de proprietate la români, distrugere care s-a încheiat în anul 1962, deci, pe un traseu de numai 13 ani. Cum a fost posibil?, ne putem întreba astăzi, în anul 2000. Răspunsul trebuie căutat în obiectivele satanicei Plenare din 3-5 martie 1949, care a deschis drumul terorii fizice şi psihice, a schingiuirilor de tot felul, a deportărilor şi arestărilor în masă, fără nici o judecată, silind ţărănimea să renunţe la moştenirile ei strămoşeşti. Într-un timp record, au fost arestaţi şi deposedaţi de restul de 50 de hectare de pământ moşierii şi fruntaşii satelor, numiţi cu nume de împrumut, "chiaburi". Peste 100.000 de familii au fost arestate, adică 280.000 de fiinţe omeneşti, umplând gările, pentru a fi duşi la peste 200 de km de domiciliul lor, fiind consideraţi "periculoşi". "Periculoşi" pentru cine? De fapt, se încerca intimidarea celorlalţi, prin frică. În satul sălăjean Maladia, gospodarul fruntaş Ioan F. Mocanu, numit "chiabur" şi "chiabr", a fost arestat în trei rânduri de securiştii Făgărăşanu şi I. Pădureanu, pentru vina de a fi muncit o viaţă pământul şi a fi fost gospodar fruntaş, ales, pentru aceasta, primar al satului, timp de 26 de ani, după 1918. Spaima a cuprins tot satul, reducându-l la supunere. După schingiuiri, a fost adus acasă din arest cu căruţa, cu coastele zdrobite şi obligat să tacă asupra torturilor la care a fost supus, după ce a fost aruncat în închisoarea din Şimleu, în urma a 50 de tururi cu maşina în jurul oraşului de mai sus, spunându-i-se că este în Cluj, nu în Şimleu. Dar n-a tăcut. Mi-a mărturisit cum a fost legat sus de mâini, dezbrăcat în pielea goală, ars cu ţigara şi bătut cu ciomagul de cauciuc, pentru a spune ce a pus la cale în sat şi unde ar avea arma ascunsă. După chinuri groaznice, călăii aruncau pe el găleţi de apă, apoi o luau de la început. De aceea, mă întorc în acel sat în care a putut suferi atâta, fără să renunţe la pământ. Când a venit colectivizarea, în acelaşi sat, Ioan Mudure a Şfaiţărului a fost bătut de moarte, mutilat, ducându-se repede în mormânt, ca mulţi alţii.

Toate au pornit de la Plenara din 3-5 martie 1949, declarată "istorică", pentru că i-a jefuit pe oameni de avuţia lor "de-o viaţă". Se uita că ţăranul român a cultivat pământul şi am fost, ca ţară, "grânarul Europei", fără să fi cunoscut socialista gospodărire a pământului, prin "cuiburi în pătrat", aduse de la sovietici.

Declar, în Parlamentul României, că există un lucru inadmisibil, anume că nici până astăzi comuniştii români n-au recunoscut public, în faţa ţării, că colectivizarea satelor româneşti s-a făcut prin forţă, peste voinţa ţărănimii, aplicând regimul fricii, al terorii, al violenţei şi al urii celuilalt de lângă noi” – discursul rostit de fostul senator Vasile Vetişanu în Parlamentul României, la 50 de ani de la începerea colectivizării.

 
Cifre
 

Gheorghiu-Dej a folosit în mod public şi selectiv datele extrase de Securitate din arhivele terorii. A făcut-o mai întâi la Moscova, în octombrie 1961, când a expus în faţa Congresului al XXII-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice o dare de seamă, care avea să fie reluată la Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 30 noiembrie-5 decembrie 1961. Dej preciza că peste 80 000 de ţărani fuseseră arestaţi şi trimişi în judecată între anii 1949-1952, cei mai mulţi dintre ei “ţărani muncitori” (prin aceasta înţelegându-se în epocă categoriile ţăranilor săraci şi mijlocaşi). Dintre aceştia, peste 30 000 fuseseră judecaţi în procese publice. Micul Stalin bucureştean a pus toate aceste victime exclusiv pe seama măsurilor represive luate de troica Ana Pauker-Vasile Luca-Teohari Georgescu.

 

Există însă şi date mai detaliate pentru anumite perioade. Astfel, între 1 septembrie 1948 şi 7 noiembrie 1949, Securitatea reţinuse 23.597 de persoane, 10.152 fiind ţărani (4 518 mijlocaşi, 2 979 săraci, 2 655 chiaburi). O notă-raport din 1 decembrie 1961, care privea situaţia arestărilor făcute de MAI şi procuratură în rândurile ţăranilor, în anii 1951-1952, menţiona 34 738 de persoane: 22 088 erau ţărani chiaburi, 7 226 ţărani cu gospodărie mijlocie, iar 5 504 ţărani cu gospodărie mică. Tot atunci existaseră 438 de procese publice în care fuseseră implicaţi ţărani. Cele mai mari cifre se înregistraseră în regiunile MAI Hunedoara, cu 16 146 de ţărani arestaţi (14 394 chiaburi, 1 254 mijlocaşi şi 498 cu gospodărie mică), Oradea cu 9 760 (2 919 chiaburi, 2 854 mijlocaşi şi 3 987 cu gospodărie mică), Cluj cu 4 025 (1 715 chiaburi, 1 811 mijlocaşi şi 463 cu gospodărie mică) şi Constanţa cu 1 484 (1 210 chiaburi, 257 mijlocaşi şi 17 cu gospodărie mică). Cele mai multe regiuni avuseseră mai puţin de 1 000 de arestaţi.

 

“România a implementat, alături de Uniunea Sovietică şi Albania, cea mai radicală campanie de colectivizare din blocul socialist, şi a organizat cea mai centralizată şi etatistă agricultură. Deşi presiunea sovietică explică decizia de colectivizare, modalităţile, metodele şi gradul de colectivizare au fost decise în mare măsură de liderii politici naţionali, mai ales după moartea lui Stalin. Regimul Dej în ansamblul său, în mod special conducerea partidului şi a Secţiei agrare a Comitetului Central al PMR din anii 1949-1962, apar astfel ca principalii responsabili de implementarea colectivizării forţate în România. Dintre aceştia menţionăm pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş, Nicolae Ceauşescu, Eugen Alexe, Janos Fazekas, Vasile Vâlcu, Ion Cozma şi Vintilă Marin, care s-au implicat direct în colectivizare, în aspectele politice şi represive”- Raportul comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.