• Facebook
  • Rss Feed
2°C la Baia Mare
Astăzi este Miercuri , 01 Aprilie 2020

Curs valutar

Euro Euro
4.5680 RON
Dolar american Dolar american
4.0093 RON
Lira sterlină Lira sterlină
5.1744 RON
Forint unguresc Forint unguresc
1.4823 RON

Newsletter

Ultimele comentarii

Vineri , 14 Februarie , 2020

Relația cu Securitatea și interviu cu Franz Țandără - Securist torționar (22 februarie 1930 - 2 mai 2004)

În cele ce urmează voi scoate la lumina tiparului un interviu de acum aproape două decenii, cu Franz Țandără, torționar comunist pe care, de ceva vreme, cred cu tărie că-l mistuie focul iadului. Deci:
 

 

 

Franz Țandără: De la bun început vreau să te anunț că în dialogul ce va urma cu tine, îmi rezerv dreptul să nu-ți răspund la toate întrebările. Să-ncepem, deci.
Reporter: O.K. Pe surse, cum spunem noi, gazetarii, am aflat, cu mirare, faptul că aici acasă vă vizitează foarte mulți tineri dornici să vă cunoască personal. Cum decurg aceste întâlniri?

F.Ț.: Ca să fii mai sigur, întreabă-i pe ei („Altă întrebare”, deci. - P.A.).

Rep.: N-am timp să-i aștept, așa că...
F.Ț.: Da, e adevărat; vin foarte mulți și asta mă bucură și mă simt foarte fericit.
Rep.: Pentru ei și pentru toți care ne ascultă, vă rog să ne spuneți cine este, de fapt, Franz Țandără?
F.Ț.: M-am născut în 1930, la 22 februarie. Am împlinit, deci, 70 de ani.

Rep.: Mulți înainte!
F.Ț.: Mulțumesc. Am văzut lumina zilei, d­in păcate, într-o familie de­căzută în care am crescut prost și total needucat. După ce s-au des­părțit părinții, am ajuns copil de trupă la un regiment, în timpul răz­boiului, cam prin 1941-1942...

Rep.: Ce-mi spuneți dumnea­voastră...
F.Ț.: Îți spun exact ce cred eu că poți să afli de la mine, așa că te rog nu mă-ntrerupe!

Rep.: Promit!
F.Ț.: La regiment am dus-o foarte bine, deși era o viață de cazarmă, cu toate cele de făcut la ore fixe, dar cu timpul m-am obişnuit cu o astfel de viață. Mai greu a fost pentru mine când s-a terminat războiul pentru că pe noi, copiii de trupă, ne-au îm­prăștiat care pe unde. Eu am ajuns la Târgoviște unde mi-am început carie­ra de politician comunist. Acolo a început să intre-n mine tot ce ține de un comunist adevărat. Aveam șef pe unul rudă cu Gh. Apostol (înalt demnitar comunist - P.A.). Până la urmă eu am ajuns la o școală de meserii la C.F.R., care a preluat arsenalul armatei unde nu mai reparam tunuri ci vagoane, numai că eu am dat-o pe cariera politică. După niște furtișaguri, am fost dat afară și am ajuns la Giurgiu, alungat de către niște șefi încă necomuniști care îmi mirosiseră deja orientarea politică. Aici, m-au luat în primire niște frați cu carnete ale Partidului Socialist la piept, căci acesta era la putere atunci când nu prea se vorbea despre P.C.R.
Ș-acum mă întorc în urmă cu vreo 50 de ani și-mi aduc aminte cum au început românii să devină, încet-încet, comuniști, organizați mai întâi în Frontul Național Democrat.

Rep.: Constat că aveți o memorie de invidiat...
F.Ț.: S-o lăsăm pă asta! Să nu-l uităm pe Voitec, social-democrat, care precum se știe a stat alături chiar de Ceaușescu tocmai pentru că, deși n-avea limbă, avea creier, spre deosebire de coana Leana care nu avea nici limbă și nici... creier, precum se spunea-n popor, pe-atunci. Voitec stătea-n preajma lor ca un manechin (? - P.A.), deși era un social-democrat sadea. Și încă ceva mai vreau să știi, precum că semnătura pe graţierea mea după niște furtișaguri, a fost a lui Mihail Sadoveanu, acest mare poet (? - P.A.) pe care-l apreciez pentru tot ce-a scris, dar nu l-am apreciat politic, el nefiind membru de partid. Nici eu n-am avut carnet de membru, dar am activat cu devotament, carnetul fiindu-mi în inimă. Așa mă știau toți tovarășii. Nu doresc să zică lumea despre mine că n-am fost comunist, câtă vreme eu sunt mândru de această calitate.

Rep.: Sincer, vă admir pentru acest foarte sincer punct de vedere.
F.Ț.: Nu e un punct de vedere, ci o convingere.

Rep.: Perfect de acord. Însă, vă rog să revenim la perioada giurgiuveană care pentru mine este extrem de interesantă.
F.Ț.: Și pentru mine. Aici am vrut să mă angajez tot la C.F.R., dar un picher de neam nemțesc, care aflase mai multe cele despre mine, a refuzat să mă angajeze într-o muncă mai ușoară, ci doar într-un post de salahor unde-mi era foarte greu, eu fiind, de felul meu, cam pricăjit, iar la cărat traverse în spinare... Și asta până tovarășii i-au venit de hac neamțului, după care, întâmplare fericită, am fost mutat cu serviciul pe la sindicat, pe unde mai purtam de colo-colo și corespondența. De mare ajutor mi-a fost tovarăşul Pavel Ștefan al cărui câine gudurat am fost zi și noapte, el fiind prim-secretarul nostru. După alegerile din 1946, a fost promovat în mai multe înalte funcții. La alegerile acestea eu am fost cel mai activ, cu credință și suflet maxim. Pândeam din umbră toate comploturile care se puneau la cale de către reacționari, motiv pentru care tov. Pavel mi-a promis c-o să mă trimită la Moscova să studiez ingineria, căci în țară puteai să devii inginer pe bază de carnet de partid. N-am mai fost trimis pentru motivul că l-am omorât pe tata.

Rep.: Chiar-chiar???
F.Ț.: Chiar! Trebuia ca până în anul 1948 să fie lichidați și cei doar bănuiți ca fiind dușmani ai poporului, iar tata cu caracterul lui de om netrebnic, încă din tinerețe... Unde mai pui că era considerat chiabur pentru averea lui de 35 de oi, la care era cioban mai mult pe lângă casă. A mai avut de-a face și cu niște curvuștine, mame la vreo doi bitangi. Or eu, comunist convins, nu era moral să fac parte dintr-o asemenea familie, singura soluție fiind, deci, lichidarea unor asemenea persoane antipartinice, pentru a des­chide calea persoanelor de încredere pentru partidul care se ivea spre binele nației. Mi-am pus în gând să-l lichidez pentru a nu-mi sta în calea promovării în partidul celor drepți și sinceri cu noua politică de stat. Tovarășul Pavel, pe lângă care mă guduram zi și noapte (ajunsese foarte sus în partid), n-a prea fost de acord cu planul meu, pentru ca, eventual, să nu-mi stric viitorul, pentru ca până la urmă, cunoscându-l mai bine pe tata, din pârâciunile mele, mi-a spus cum să-l termin: cu toporul în cap! Numai că odată întors acasă cu intenția crimei, pe tata l-am găsit cu mila spre mine bucurându-mă din partea lui de o pri­mire de-a dreptul părintească, fapt pentru care n-am trecut direct la crimă, până-n ziua în care, eu nemaiputând s-aștept, pe nepusă masă, într-o seară, l-am cam scos din sărite, au urmat câteva su­dălmi și îmbrânceli realmente fără un motiv serios, și i-am crăpat capul cu toporul ascuns sub pat. L-am terminat și cu gândul la îndemnul tov. Pavel. Cu toate acestea am trecut după crimă printr-o criză de nebu­nie, precum se-ntâmplă de obicei în asemenea situații. Mi-am mărturisit crima, nu în fața tov. Pavel care fu­se­se transferat la București, avansat fiind într-o funcție și mai înaltă, ci în fața tov. Cristache, care-i luase locul și care era la curent cu tot ce urma să se întâmple între mine și tata. Mi-a spus să mă duc acasă unde să stau calm, în scurtă vreme urmând să trimită poliția să mă aresteze cu blândeţe. Le-a dat dânsul telefon, urmând ca pentru urmă­toa­rea perioadă dumnealui să-mi poarte de grijă din toate punctele de vedere, după cum mi-a garantat.

Rep.: E uluitor ce-mi spuneți, și
v-aș ruga...
F.Ț.: Stai că încă n-am terminat. A venit, la scurt timp, poliția, care m-a ridicat molcom. Dumnealor mi-au spus ce să declar la proces ca să ies cât mai nevinovat în fața instanței, fiind în legitimă apărare în fața tatălui agresor. În paranteză vreau să-ți spun că șeful siguranței era un fost legionar.

Rep.: A fost, pe-atunci, posibil și așa ceva?
F.Ț.: La-nceput, pe-atunci, era posibil orice. Și te rog să nu mă mai întrerupi. Deci: Am fost de­pus la penitenciarul din Giur­giu, unde director era fratele lui Teohari Georgescu. Știa deja totul des­pre mine, până și ora la care tre­buia să sosesc și să mă pri­mească. M-a dat în primire la un gardian care a primit ordin să fie foarte grijuliu cu mine. Am fost tratat la modul excepțional pri­mind, aproape zilnic, pachete de la partid. Între timp, șeful a fost transferat la penitenciarul din Arad, neavând posibilitatea să-l urmez, eu fiind transferat și judecat la București, unde am fost condamnat la 12 ani temniță grea, dar nici așa de grea n-a fost, eu primind tot felul de sarcini ușoare, mai ales pe la bucătărie. După nu prea multă vreme am fost trimis la Canal, fapt care mie nu prea mi-a convenit căci la penitenciar duceam o viață de să tot fii condamnat. Până la urmă am ajuns la Canal unde totuși aveam un regim de invidiat pentru ceilalți deținuți politici, mai ales. Și totuși, conștient fiind de șansele mari de reabilitare pe care le știam de la conducere, m-am străduit ca nu cumva să calc pe bec, precum se spune, cu ceva acte de indiscipli­nă, chiar involuntare. Acolo, șefii aveau nevoie de mine și ca informator, ei având mare încredere în mine și în acest domeniu, dar și pentru că mă știau un foarte devotat membru de partid și un pârâcios fără scrupule. Omul meu de încredere era un țigan, Stănciugel pe numele lui, capabil de niște gesturi inimaginabile, precum ar fi arderea cadavrelor în niște crematorii improvizate, la el apelându-se mereu în asemenea cazuri. De multe ori, mistuirea lor se făcea mai pe jumătate, căci pentru țigan era bine oricum. Așa s-a întâmplat cu un profesor de 32 de ani pe care, timp de două zile l-a maltratat până l-a omorât, arzându-l, mai apoi, cam pe jumătate, picioarele rămânându-i doar ușor cârcălite. Deși n-a mai fost prezent la numărătoarea de seară, nimeni n-a mai întrebat de cel ars aproape de viu.

Rep.: Cum erați organizați pe șantier, ca-n civilie?
F.Ț.: Aproape cam așa, sectoarele mai importante având șefi civili. Aveam și norme, la excavat mai ales, dar și la alte lucrări specifice unui șantier de construcții. Am fost în total 110 brigăzi cu maximum 12 mii de deținuți. La Poarta Albă erau cei mai mulți. Eu am lucrat la Canal până prin 1950 când a venit după mine tov. Nicolau, basarabean la origine. Mi-a spus că mă duce la Bucureşti unde voi fi luat la-ntrebări. Pe atunci, țara era plină cu diferite organizații secrete potriv­nice comunismului, care, când erau descoperite, trebuiau să-i pârască pe alții care mai erau prin ascun­zișuri. Mulți nepretându-se la așa ceva, erau supuși unor schingiuiri cumplite la care nu prea rezistau.

Rep.: E adevărat că erau și dispensare pentru deținuți?
F.Ț.: Au fost, dar mai mult de ochii lumii. După câteva zile erau exter­nați și ajungeau la noi pentru torționare până la suflarea de pe urmă. La dispensar erau înfo­metați să nu poată opune prea mare rezis­tență în fața diferitelor schingiuiri la care îi supuneam fără milă. Ne erau aduși înainte de miezul nopții și plecau după 24 de ore, cu picioarele înainte. Aveam și norme la... lichidări: cam 2-3 „căpățâni” până-n zori, sau în jur de 25-30 pe lună. Pe-atunci și acolo interesul era să-i lichidăm pe intelectuali, în primul rând. În această luptă de clasă trebuiau lichidați, în primul rând, toți „filfizonii”, precum le ziceam celor mai școliți, unii dintre ei chiar pe la Paris, fapt care era de-o gravitate maximă, primindu-și o pe­deapsă pe măsură, din partea mea și nu numai, căci comunismul s-a făcut cu mulți ca mine.

Rep.: Cum erau tratați, totuși, deținuții care aveau norocul să fie spitalizați?
F.Ț.: Ajungeau la spital schin­giuiți, aduși cu duba, și după 2-3 zile plecau cu picioarele înainte, după ale noastre tratamente „me­dicale”.

Rep.: În ce constau, de fapt, acestea?
F.Ț.: Cu electroşocuri electrice până când ne-au luat aparatul, după care am trecut la diferite metode, dintre care bătaia la testicule era cea mai teribilă, marea majoritate nerezistând la mai mult de două aplicări. Metoda ne-a sugerat-o niște colege cu mai multă expe­riență în domeniu, ba chiar ne-a arătat cum trebuie practicată: cu niște nuielușe cam de grosimea degetului mic îi loveam la locul cu pricina, de multe ori până la ultima suflare. Mai practicam și alte me­tode, nu chiar atât de cumplite: bătaia la tălpi și peste spinare cu bastoanele de cauciuc, zdrobirea degetelor de la mâini cu ușa, și altele inventate pe loc. După cei de­cedați venea tot duba cu care au fost aduși.

Rep.: De fapt, care au fost metodele de tortură cele mai des folosite de către... torționarul de profesie, Franz Țandără, cu care i-a nimicit pe dușmanii poporului, cei care-i ajungeau pe mână?
F.Ț.: Ți le-am zis adineaori. E ade­vărat că mi-a plăcut să le fac de petrecanie acestora și mă lăudam cu metodele astea, eu tânăr brav comunist ce eram.

Rep.: Nu conta că unii erau bolnavi, internați în dispensarul penitenciarului?
F.Ț.: N-ai reținut că aveam norme de îndeplinit și la cei lichidați? Cu unii dintre ei nu ne era prea ușor căci veneau hrăniți direct de la masă, iar eu îl aveam de ajutor doar pe securistul de serviciu, câte unul chiar mai milos din fire. Poți să reții, însă, că aveam o satisfacție, mai ales când îi loveam cu nuiaua peste testicule, metodă învățată de la o colegă, doamnă torționară și ea. A fost tortura cea mai dură la care foarte puțini rezistau. Pentru noi, această tehnică ne dădea cele mai mari satisfacții și o adevărată plăcere de a tortura; o adevărată distracție. Dacă nu scoteam ce voiam de la câte unul, treceam la o lichidare urgentă căci ne apuca și pe noi somnul, după miezul nopții. Și încă mai eram preocupați de gândul ca oamenii curați la suflet să nu ne scape în ruptul capului, considerându-i ca fiind cei mai periculoși. Asta era părerea șefilor ăi mari, deci și a noastră trebuia să fie. Și a fost! Până în 1953 i-am cam lichidat pe toți cei vizați, de multe ori victime între 30-40 de ani.
 

Rep.: Tare mult aș vrea să aflu cât de cât, părerea dumneavoastră des­pre cei de azi, de la conducere.
F.Ț.: Voi fi foarte sincer pentru că nu prea sunt de acord cu foarte mulți dintre ei. Corect ar fi să ne spună sincer câte ceva despre trecutul dumnealor, în primul rând, și nu despre al nostru, spre o pildă, sau cel de-acum o... săptămână. Cam așa cum vorbesc eu despre trecutul meu, pentru că noi, cu toții am fost comuniști convinși, unii chiar din adolescență, precum Ceaușescu, de pe la 14 ani, deși nu eram chiar curați la suflet, cum s-ar putea crede, ci mai degrabă niște oportuniști. Ceaușescu a fost deținut de drept comun. Apoi și-a urmat tatăl la Moscova unde a studiat Leninismul, cu care studii s-a-ntors în țară să ne dea lecții și nouă. La ora actuală, ar trebui ca în școli, tineretului să i se predea Istoria Neamului cea adevărată. Și ei, și noi, toți, ar trebui să știm și să nu-i uităm pe cei care-au tras în noi, în 22, la Timișoara. Nu comuniștii au tras?!?. Eu, atunci, m-am betejit de-a binelea și tot timpul mi-am zis în sinea mea: „Ăștia sunt morții mei. Sunt morții meeei!” (rostire cu mare emoție - P.A.). Dacă nu era ăla și ăla din conducere, nu mureau acei tineri nevinovați. Cu înver­șunare își rupeau carnetele de partid în timpul revoltelor și le aruncau la canal. I-am văzut eu cu ochii mei. Iliescu să nu uite acest lucru, deși sunt sigur că el își păstrează carnetul. Despre toate acestea, azi, prea puțin se vorbește, ca și cum nici n-ar fi fost evenimentele acelea. La puțin timp am auzit și văzut numai eroi pe toate gardurile, precum se zice pe la noi. Eu, pe toți morții de-atunci și de-acolo, îi iau asupra mea, cu sufletu-mi frânt de durere, pentru că marii vinovați au fost comunişti de-ai mei. Azi (2002 – P.A.), când îl văd pe Iliescu în fruntea țării, m-apucă nebunia, pentru că, vă spun eu, e un om murdar la suflet. Eu fug și de Vadim Tudor, pentru că și ăla e un nimic cu minte tulbure, ca a mea, de fapt. Nici Păunescu nu mi-e mai aproape de suflet, cu toate cenaclurile dânsului. Și mulți alții ca ei, niște oameni murdari la suflete. În ziua de azi ar trebui ca, în Parlament, să văd numai tineri până-n 40 de ani, și nu peste. De la intelectualii de azi am învățat ce-i mentalitatea, lucru foarte important, fapt ce te rog să reții de la mine acest lucru. De fapt și eu, ca tot românu’, zic că în comunismul din trecut era mai bine ca azi. Aici e vorba și de mentalitate. Acest lucru l-au uitat românii - ei uită foarte repede... c-așa-i românu’! Și eu am uitat multe cele, cu excepția faptelor păgâne pe care le-am săvârșit pe parcursul vieții. Îmi aduc aminte, azi, cu groază de toate, fără nici cea mai mică excepție. O zic ca la spovadă deși un criminal de talia mea se cam ferește să fie sincer, cât de cât, fe­rindu-se, pe cât poate, și să iasă-n lume. Așa au murit mulți fără să-i știe nimeni. Și mai cred că niciodată nu vom ieși cu fața curată din această încurcătură în care ne aflăm, și cu asemenea prostalăi la conducerea amărâtei noastre țări­șoare. Dă, Doamne, să n-am dreptate! Am auzit de la un intelectual, fost „client” de-al meu, scăpat ca printre degete, un mare adevăr, precum că cine n-are un trecut pus la punct, nu-și poate zice OM! Și din nou simt nevoia să mă-ntorc la comuniștii din trecut printre care - nu puțini! - au fost și oameni cumsecade. Majoritatea dintre aceștia au fost simpli cotizanți la partid, dar și profesionişti de mare nivel. Ar trebui să știe acest lucru, toată suflarea românească din zilele noastre. Stau și mă-ntreb, acum la final, oare numai eu am făcut atâtea rele în iubita noastră ȚARĂ? Numai EU???


Notă: Denumirea filmului biogra­fic: „După amiaza unui torționar” (2001)
Scenariul și Regia: Lucian Pintilie
Interpreți: Gheorghe Dinică (rolul principal), Radu Beligan, Coca Bloos, Dorina Chiriac ș.a.
Operator: Călin Ghibu
Producția: Luci Popescu
Casa de producție: Y.M.C - Production Paris Coproducție Româno - Franceză
Sursa: Video-fonoteca Paul Antoniu.

Comentariile celorlalți

Fii primul care adauga un comentariu in aceasta sectiune.

Comentează acest articol

Adaugă un comentariu la acest articol.