Război şi dragoste, povestea unui maramureşean pe frontul din Crimeea

Petru Tămăşan are 98 de ani, iar povestea vieţii lui pare desprinsă dintr-un scenariu de film. A mers 6 mii de kilometri pe jos pentru a lupta în Crimeea, şi-a salvat camarazii din faţa unui atac năpraznic al ruşilor, iar înainte de a fi luat prizonier a salvat un om care mai târziu i-a devenit naş şi l-a ajutat în carieră. În plus, are o poveste de dragoste rar întâlnită, fiind unul dintre puţinii soldaţi care şi-a sunat iubita de pe linia I a frontului din Rusia. Urmează povestea unui om convins că numai credinţa l-a ajutat să rămână în viaţă după câte i s-au întâmplat.

Petru Tămăşan s-a născut în 1917, într-o familie săracă din Oarţa de Jos. Nu ştie câţi ani avea când i-au murit părinţii, dar ştie că la doi ani şi jumătate a fost înfiat de familia Tămăşan din Oarţa de Sus „să aibă la un moment dat mână de lucru. Eu sunt născut Pop. Familia Tămăşan era un fel de rudenie cu noi, iar familia, să se scape de mine, m-a dat, deşi era un om sărac. Eram 4 fraţi, dar ceilalţi erau mari, se descurcau singuri. Pe atunci, cine avea pământ făcea treabă, iar noi, ăştia săraci, mergeam la ei şi lucram să putem trăi. Deşi eram mic, îi întrebam pe colegi „oare tatăl tău nu are nevoie să mă duc cu vacile sau să fac ceva pentru el”?

La 13 ani, pentru că era o sărăcie lucie, m-am dus de ucenic în Scorniceşti, în Oltenia. Un om care avea moară îl cunoştea pe bătrânul meu Tămăşan şi i-a cerut să mă dea să mă înveţe meserie. E adevărat că m-a cam bătut, dar meserie am învăţat, morăritul adevărat, de la rădăcină. Cu un an înainte de război am venit acasă şi m-am angajat la moara din sat. În 1937 s-a auzit de Hitler şi în ’39 ungurii au ocupat Ardealul de Nord”.

Iar de aici începe povestea despre cum a ajuns pe front: „Eram militar şi am venit în permisie, iar între timp au venit ungurii. Ungurii se legau de noi din orice, ne prigoneau, aşa că am fugit să mă înrolez în armata română. Ne-am adunat 11 tineri şi am plătit o călăuză să ne treacă Dealul Feleacului. Fiecare am dat 100 de lei, mulţi bani pe acea vreme. Călăuza ne-a trasat o linie imaginară şi ne-a spus că ajungem într-o râpă, dar să nu ne speriem, că de acolo suntem în România şi nu mai avem treabă cu ungurii. Şi aşa a fost. La vreo 2 km după ce am intrat în râpă a strigat un soldat român „stai!”. I-am spus că suntem refugiaţi şi ne-a dus la unitate, apoi am ajuns la Deva. Am făcut instrucţie vreo 3 luni şi apoi m-au trimis pe front, pe linia întâi. Făcusem între timp şcoala de telefonişti. E departe ceea ce s-a întâmplat atunci şi ceea ce înseamnă astăzi războiul. E grozav de mare diferenţă. Atunci erau lupte corp la corp, se omorau unii pe alţii faţă în faţă. Ne-au trimis pe front în Crimeea. E adevărat că cei din prima linie, când începea atacul, trăgeau aiurea de spaimă, alţii făceau pe ei, dar am văzut foarte multe cazuri că au făcut infarct. Doamne fereşte! Nu se pot descrie acele momente!”, spune Petru Tămăşan.

Bătrânul povesteşte că a făcut 6000 de km pe jos spre Crimeea. „Drumul a fost foarte greu, din ’40 până în ’43. Ne mâncau păduchii, nu erau tratamente de curăţenie şi de mâncare, când am fost, am mâncat, când nu a fost, nu am mâncat. Aveam nişte biscuiţi şi după 3 biscuiţi de ăia te săturai. Cât am luptat de partea nemţilor, mâncarea era destul de bună, inclusiv miere de albină şi ciocolată. Pe drum eram frecvent atacaţi, pentru că partizanii ruşi mişunau ca furnicile. Noi am pornit din România 1700 de soldaţi. Eram o divizie, iar asta era împărţită pe sectoare. Înaintam în paralel pe dealuri. Şi se dădeau lupte. Când ne împingeau ruşii pe noi, când noi pe ei. Erau lupte la baionetă. Eu eram cu telefoanele, nu ştiam cum să mi le adun. Aveam 4 cai şi 6 oameni de care trebuia să am grijă. Un colonel mi-a spus: Curtea Marţială te mănâncă dacă pierzi ceva!”.

În ’43 era pe front la Ialta şi atunci a căzut prizonier. „Din 1700 câţi pornisem din România, acum eram sub 1000 de soldaţi. Când s-a rupt Cotul Domului, se spunea cu două zile înainte că va veni aviaţia americană şi va sparge frontul. Noi nu ne putem imagina. Dar nu au venit cu un avion, ci au înnegrit cerul. Şi când au început să lase proiectile, praf ne-au făcut. Când am aflat de ruperea frontului, am adunat ce am putut şi am fugit. A fost rupt frontul pe mii de kilometri. Am fugit ca proştii şi apoi am căzut prizonieri. Fugeam spre Sevastopol, iar ruşii ne-au ajuns din urmă, pentru că erau cu tancuri şi maşini.

În dreapta era mare, urma şoseaua şi apoi o pădure. Noi am intrat în pădure pentru că nu aveam unde să ne ascundem. Ne-au ajuns ruşii şi unul a strigat în româneşte „fraţilor, veniţi jos, aici e armata sovietică, nu vă face nimeni nimic. Sunteţi prizonieri!”. Am coborât şi am pus grămadă armele şi muniţia. Ne-au dus în lagăr la Sinferopol şi acolo cine a ştiut cât de cât meserie a fost dus la lucru: să repare conducte, instalaţii de gaze, amenajări în oraş, săpături, demolări de clădiri semidistruse, transport de materiale etc. Dar în lagăr a fost urgie. Era un lagăr de peste 4000 de oameni. Mizerie, ploşniţe, păduchi etc. Târziu ne-au adus soluţii de deparazitat. Făceam cu rândul să dormim pe jos şi pe scândură. Acolo am stat timp de un an. Între timp, ne-au verificat pe fiecare acasă ce trecut politic aveam, ce fel de om eram. Eu nu făcusem politică, nici nu ştiam ce era aia. În lagăr lucram de la 7 la 5 după-masa. Nu îşi băteau joc de noi, dar erau unii care ziceau „mămăligă cu lapte, România-i departe!” şi ne puneau la fel de fel de lucruri. Când lucram prin oraş, mai ieşeau unii civili şi ne dădeau câte ceva de mâncare, dar nu aveau nici ei. În lagăr ne dădeau supă din rădăcina de la varză, mâncare pe coajă de ceapă, etc. Arpacaşul era delicatesă dacă primeam. Dacă ieşeam la lucru, primeam până la 700 g de pâine neagră şi tare. Cât eram prizonieri ne duceau în locurile unde a fost frontul şi adunam grămadă oameni morţi, cai, tancuri, avioane, maşini stricate etc. La un moment, dat am ajuns la Ialta. Frontul nu era căzut. Un ofiţer a zis că are nevoie de 10 băieţi să trimită cartuşe, iar cel care ne păzea i-a spus că e de acord, dar să ne dea de mâncare că suntem flămânzi. Ne-a dat o conservă şi o pâine şi apoi timp de două nopţi am cărat muniţie pentru ruşi. Apoi a căzut Sevastopolul”.

Când românii au întors armele împotriva nemţilor, Tămăşan era în prizonierat. „Ne verificaseră ce cazier am avut în ţară şi am fost înrolaţi în Divizia Horia, Cloşca şi Crişan. Eram pregătiţi să mergem pe front în Germania. M-am bucurat că trebuie să merg iar pe front că mi-am zis „măcar scap de aici”. Ne-au îmbrăcat, ne-au instruit „să moară hitleriştii”, ne-au pus să jurăm şi ne-au dus în gară. Acolo am stat de la 11 până la 3 noaptea. Hainele noastre nu erau nici ca ale ruşilor, dar nici ca ale românilor. Nu vă pot descrie câtă armată rusă am văzut atunci urcând în vagoane şi plecând pe front. Dar un general i-a spus unui ofiţer de-al nostru „bă! Voi românilor, mergeţi acasă că se termină războiul în două zile!”.

Mare bucurie a fost pe noi când am auzit vorbele astea. Aşa că pe la 4 noaptea am primit ordinul să mergem înapoi în buncărele din pădurea din care am venit. Apoi au venit la noi cu propuneri politice, dar eu nu am vrut să mă fac comunist. Am stat acolo din mai, de când s-a terminat războiul şi numai în iulie ne-au adus în ţară.

Ne-au adus în Ploieşti şi de acolo până la Piteşti am mers pe jos. Acum eram o divizie. Horia Cloşca şi Crişan, cu mai multe batalioane. Dacă mergeam pe front, eu ar fi trebuit să fiu tot pe post de telefonist”, spune bătrânul.

Reîntoarcerea în România o povesteşte cu lacrimi în ochi, cu atât mai mult cu cât s-a materializat şi o poveste de dragoste extrem de emoţionantă: „ne-au întâmpinat oamenii, săracii, cu mâncare. Alţii veneau cu carte poştală să scriem acasă că ne-am întors cu bine. A fost o atmosferă nemaipomenită. Eu i-am scris iubitei mele, cu un creion chimic „am scăpat şi sunt în ţară!”. Am stat în Piteşti până în noiembrie. Apoi am venit acasă şi am plecat apoi la Timişoara, pentru că acolo era iubita mea Stelina (îi spuneam Stela), cea care mi-a devenit apoi soţie. Cât am fost refugiat, înainte să merg pe front, am avut câteva luni libere şi mă angajasem la o moară în Câmpia Turzii. Acolo am cunoscut-o. Eu aveam 5 lei, iar ea avea nevoie de 2 lei. Aşa că 2 lei i-am dat ei şi 3 mi i-am lăsat mie pentru actele de refugiat. Apoi am păstrat legătura. S-a întâmplat că m-a aşteptat până am venit de pe front. Dar imaginaţi-vă ce realizare pentru acele vremuri, că eu am vorbit cu ea la telefon de pe front, de pe linia I.

O sunam scurt din Rusia în Timişoara, noaptea, şi o întrebam ce face. Eu nu aveam voie să spun detalii din linia I. După Război am decis să facem nunta. Cum a fost nunta? Soacra a făcut o farfurie de ciurigăi şi un prieten a adus o sticlă de ţuică. Am fost la Primărie unde am mâncat ciurigăi şi am băut un pahar de ţuică cu cei de acolo şi asta a fost nunta! Apoi am lucrat la CFR, la mori, ateliere şi apoi am ajuns în Baia Mare. Faptul că am scăpat cu viaţă de pe front a fost un noroc. Eu am fost credincios de mic şi mi-a ajutat Dumnezeu. Credincios sunt şi astăzi, adică, cât pot eu”.

„Pe front a fost numai jale, moarte, oameni împuşcaţi, răniţi şi probleme. La un moment dat, trebuia să stau într-un observator, pe un vârf de deal, să spun cum a fost lupta. Şi am văzut cum au venit ruşii, că numai negru s-a făcut, şi efectiv ne-au măcelărit armata. Toţi care au fost în faţa lor au fost împuşcaţi sau străpunşi de baionete. Altă dată, am văzut cum se lupta aviaţia germană cu cea rusească. Nu pot descrie cum e să vezi că 4 avioane se lovesc între ele după ce trag unul în altul şi apoi cad”.

Petru Tămăşan

Povestea cu „nea Ilie”

La un moment dat, aproape de Crimeea, cu doi băieţi mergeam pe linia frontului să refacem legătura de telefon cu Compania I. M-am dus vreo 4 km cu cablul de oţel în mână şi unde era rupt făceam nod şi îl izolam. Ne terminasem treaba şi ne întorceam. Era noapte. Unul dintre băieţi zice „domn caporal, se aude un geamăt”. Ne-am dus după sunet până la o grămadă de pământ. Acolo am zărit un vârf de baionetă şi când am mişcat-o am auzit de sub pământ un strigăt şi mai tare. Era un om îngropat de un obuz. Ne-am pus toţi trei, am săpat cu grijă cu lopata să nu-l lovim şi l-am scos. Dar după ce l-am scos, s-a pornit o rafală de cartuşe şi cei doi cu care eram au căzut morţi.

Eu şi „nea Ilie”, că aşa în chema pe cel pe care l-am scos din pământ, am apucat să ne aruncăm pe burtă, dar ceilalţi doi au murit. Ilie nu era rănit dar a zis că de când îşi revenise după explozie a stat mai bine de două ore îngropat. L-am dus cu mine la unitate şi i-am dat de mâncare. Ilie era din Sălaj, din Batalionul 999, un batalion de comunişti trimişi pe linia I. Şi noi primisem un batalion de comunişti, iar ordinul era să fie băgaţi unde e mai rău. Dar colonelul nostru a zis „şi ei sunt oameni aşa că îi împărţim pe comunişti printre noi şi se apără fiecare cum poate”. L-am ţinut pe Ilie vreo două zile şi apoi s-a întors la batalionul lui. Ne împrietenisem între timp dar a trebuit să ne despărţim. Şi fiţi atenţi! A ajuns să fie înrolat şi el în Horia Cloşca şi Crişan şi pentru că era comunist a ajuns comandant de grupă la o altă unitate. Şi când am ajuns în ţară, la Piteşti ne-am întâlnit! Doamne, ce ne-am strâns în braţe şi ce ne-am bucurat! (i-au dat lacrimile n.red). Am vorbit şi mi-a zis să mă ţin de el pentru că fiind mare comunist înainte să meargă pe front acum se aştepta să primească un post important. Mi-a zis „pentru că m-ai salvat, eu o să te aranjez într-un loc de muncă ca lumea!”. Şi aşa a fost, m-a băgat în CFR.

Că a ajuns prim secretar la o uzină cu 3 mii de muncitori în Timişoara. Am rămas „tâmpit” cum le-a rânduit Dumnezeu! Că eu l-am scăpat de la moarte. Poate dădea cineva de el, poate nu, şi rămânea îngropat acolo.

Mai mult, mi-a fost naş la nuntă şi mi-a dat o pernă, o pătură, două linguri, două furculiţe şi două cuţite, că eu şi soţia nu aveam nimic”.

Şi-a salvat Unitatea

„La un moment dat i-am spus unui colonel „nu e bine să stăm aici!”. Pentru că ruşii erau pe un deal şi noi ne aranjasem unitatea într-o vale. Eu m-am gândit că ar fi bine să mutăm unitatea la capătul văii după un deal, şi i-am spus colonelului. A trimis oameni să verifice şi când s-au întors au zis „foarte bună poziţie am avea acolo!”. Aşa că ne-am mutat. Au rămas puţini în vale, iar noaptea au venit ruşii şi au atacat. Iar noi am pornit focul şi ruşii s-au retras. Eram apăraţi de deal, că altfel, în acea vale eram foarte vulnerabili şi poate muream toţi. Dimineaţă, colonelul a spus „Tămăşene, ai zis un lucru minunat şi vei primi o decoraţie din partea mea!”. Şi, într-adevăr, am primit „Virtutea militară”. Nu regret niciun moment că am luptat pentru ţara asta, pentru că aşa au fost vremurile”.

Petru Tămăşan

Ce însemna munca de telefonist pe front?

„Ce ai auzit să nu vezi şi ce ai văzut să nu auzi. Nu era voie să divulgi o vorbă unui soldat din ce ştiai.

Aveam inclusiv un radio cu dinam la care mai ascultam noaptea când puteam. Când a căzut Cotul Donului nu m-am răbdat şi i-am spus unui prieten că îi spun colonelului ce aflasem de la radio. Eu, ca telefonist, trebuia să păstrez legătura între batalioanele noastre care erau înşirate pe dealuri, la distanţe de câţiva kilometri. Erau convorbiri militare care se dădeau de la divizie, cu detalii ce s-a întâmplat cu compania cutare, că au murit atâţia oameni, să meargă carul cu targa etc. Eu nu am fost rănit, deşi la un moment dat un proiectil mi-a luat centrala din spate, dar eu am rămas întreg. De atunci nu am mai luat raniţă în spate în veci.

De foarte multe ori s-a întâmplat că m-am dus cu 2 – 3 oameni să repar linia de telefon între batalioane şi mă întorceam singur.

„Nu aş putea să spun de ce mi-a ajutat Dumnezeu să ajung la 98 de ani după atâtea probleme. Poate prin credinţă, că nu am fost răutăcios şi că dacă am avut un leu, l-am împărţit dacă a fost nevoie. Nu am avut viaţă uşoară, ba am şi fumat mulţi ani până am răcit şi mi-a zis doctorul că am două pete pe plămâni”.

Petru Tămăşan