Preliminarii ale celui de-al Doilea Război Mondial, expansiuni teritoriale prin șantaj și forța armelor

Acad. Emil Burzo

1. Preliminarii ale celui de-al Doilea Război Mondial

          Al II-lea Război Mondial este considerat că a început la 1.09.1939, dată la care a avut loc invazia germană a Poloniei; Marea Britanie și Franța au declarat război Germaniei două zile mai târziu.  În general, se acceptă ideea că războiul s-a încheiat odată cu armistițiul dintre Puterile Aliate și Germania din 9.05.1945 iar cu Japonia la 14.08.1945, deși Japonia a semnat actul de capitulare la 2.09.1945.

          Au fost multe momente definitorii în desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial pe care nu le vom putea prezenta. Vom menționa doar unele date de sinteză privind pierderile umane suferite pe durata celor 2.194 de zile de război, pierderi care îngrozesc. Războiul s-a desfășurat pe teritoriul a 40 de state (22 milioane de kmp) din toate colțurile lumii. A angajat pe front sau în spatele lui circa 110 milioane de militari, din care 60 de milioane participanți direct la luptă, din 61 de state cu o populație de 1,7 miliarde de oameni. În război au murit în jur de 50 de milioane de oameni, din care 20 de milioane militari și 30 de milioane civili, ca rezultat al acțiunile militare propriu-zise, dar și de crime fără precedent. Pierderile României sunt deosebit de mari. Armata Română a pierdut în Al Doilea Război Mondial 794.562 de militari (624.740 în Campania din Est și 169.882 în Campania din Vest). Dintre aceștia, au fost 92.620 de morți, 333.966 de răniți și bolnavi, iar 367.075 dispăruți.

Cauzele acestui război își au originea în Pacea de la Paris din 1919 și dorința revanșardă a puterilor învinse în Primul Război Mondial. Pentru a împiedica un nou viitor război mondial, la Conferința de Pace de la Paris s-a creat Liga Națiunilor care avea ca obiective prevenirea unui nou conflict armat, prin Securitate colectivă, prin dezarmare și prin soluționarea diferendelor internaționale prin negocieri pașnice și arbitraj.

În anul 1925, Germania, Marea Britanie, Franța și Belgia au semnat la Londra tratatul de la Lucarno prin care se confirma granița de Vest a Germaniei cu Belgia și existența unei zone tampon, Renania, la granița cu Franța. După o încercare nereușită de a răsturna guvernul german în anul 1923, Hitler a devenit cancelar al Germaniei în anul 1933, abolind democrația și începând o campanie masivă de înarmare și de introducere a serviciului militar obligatoriu, ignorând Tratatul de la Versailles. În acel an, Hitler a hotărât ca Germania să se retragă din cadrul Ligii Națiunilor. În anul 1935, Teritoriul Bazinului Saar a fost integrat Germaniei. La 7.03 1936, trupele Germaniei naziste intrau în Renania, încălcând Tratatul de Pace de la Versailles, iar țările vestice  Franța și Marea Britanie nu reacționează de teama unui nou război mondial. A fost o victorie diplomatică și de imagine a lui Hitler. Ezitările democrațiilor occidentale l-au încurajat pe Hitler să continue demersul său de a submina Tratatul de Pace de la Versailles. Următoarea țintă a lui Hitler a fost Austria. La 12.03 1938, Hitler a ordonat trupelor Germane să intre în Austria. În fața acestei agresiuni, Marea Britanie și Franța au fost din nou pasive, fapt ce l-a convins pe Hitler că poate întreprinde și alte acțiuni de extindere teritorială pentru a realiza Marele Reich German.

Cehoslovacia apare ca stat pe harta Europei, după dispariția Imperiului Austro-Ungar, prin Pacea de la Versailles. Populația acesteia era oarecum distribuită etnic. Pe lângă majoritatea cehă, era un procent semnificativ de slovaci și germani, ultimii în regiunea sudetă. În condițiile crizei economice din anii 1930 și venirea la putere a lui Hitler, acesta a dorit să aducă în granițele Germaniei pe toți vorbitorii de limbă germană. O situație similară o găsim acum în Ucraina, nevoită a ceda, prin forță, Rusiei peninsula Crimeea. În anul 1933, se înființează Partidul Germanilor Sudeți condus de Konrad Heinlein, care milita pentru unirea cu Germania. După înglobarea Austriei, era clar că pretențiile Germaniei de a acapara noi teritorii nu se vor opri. În directiva la planul Grun, din 30.05.1938, Hitler afirma ,,decizia mea fermă este distrugerea Cehoslovaciei prin acțiuni militare în viitorul cel mai apropiat.” Astfel se creau premisele pentru un nou conflict armat. Guvernele de la Paris și Londra au considerat că sunt stăpâne pe situație și au acționat pe cale diplomatică pentru a rezolva această situație. În perioada 25-27 septembrie1938, această situație era mult complicată, fiindcă balanța păcii, respectiv a războiului, au oscilat. În 27 septembrie, Hitler trimite primului-ministru englez Chamberlain o scrisoare prin care și-a declarat angajamentul de pace și disponibilitatea de a garanta suveranitatea restului Cehoslovaciei rămase după anexarea de Germania a regiunii sudete. Acest mesaj a fost perceput ca o dorință sinceră a lui Hitler de a evita războiul. Chamberlain a propus organizarea unei conferințe internaționale privind situația Cehoslovaciei. Hitler i-a invitat la Munchen pe conducătorii guvernelor Marii Britanii, Franței și Italiei, fără a invita Cehoslovacia, obiectivul conferinței sau URSS. În urma discuțiilor care au avut loc în perioada 29-30 septembrie, Germania a primit regiunea Sudeților. În plus, guvernul Cehoslovac trebuia să soluționeze în termen de trei luni problemele minorităților poloneze și maghiare. Această solicitare s-a soldat cu anexarea de către Polonia a Sileziei, iar de către Ungaria a unei regiuni din sudul Slovaciei (Felvidek). La 30.09.1938, Germania a semnat o declarație comună cu Anglia prin care cele două popoare nu vor purta războaie între ele și se vor consulta cu privire la aspectele de importanță vitală pentru Marea Britanie și Germania, pentru soluționarea tuturor diferendelor, contribuind la pacea în Europa. O declarație similară a fost făcută la 6.12.1938, împreună cu Franța. Toate aceste documente, în perioada următoare, nu au fost respectate de Germania. Astfel, în martie 1939, Germania suprimă suveranitatea restului Cehoslovaciei și formează un mic stat marionetă - Slovacia.

  Dezmembrarea Cehoslovaciei și ocuparea orașului Praga de către trupele Germane au convins Marea Britanie că următoarea țintă a lui Hitler va fi Polonia. Astfel, la 31.03.1939, Marea Britanie a oferit Poloniei garanția sprijinului militar în cazul unui atac german. La rândul ei, Franța s-a alăturat demersului făcut de Marea Britanie. Invazia Poloniei a fost prima bătălie a celui de-al Doilea Război Mondial. După un presupus atac polonez la Gleiwitz în Silexia superioară, de fapt de soldați germani îmbrăcați în uniforme poloneze, la 31.08.1939, armata germană însoțită de un mic contigent slovac intră în Polonia la 01.09.1939. Invazia a început la numai o săptămână după semnarea pactului Molotov-Ribbentrop și s-a încheiat pe 6 octombrie, odată cu ocuparea întregii Polonii de agresorii germani și sovietici. Armata poloneză a fost nevoită să se retragă spre sud-est, în zona așa-numitului cap de pod românesc. La 17.09.1939, când trupele poloneze se retrăgeau, trupele sovietice au atacat regiunile răsăritene ale Poloniei, în cooperare cu Germania. Sovieticii și-au îndeplinit cu această ocazie partea lor de angajament al apendicelui secret al pactului Ribbentrop-Molotov. Văzând că apărarea în zona capului românesc nu mai era posibilă, guvernul polonez a ordonat evacuarea trupelor și tezaurului Băncii Naționale prin România neutră. Astfel, în jur de 120.000 de persoane au fost evacuate prin România. Este de notat înțelegerea între germani și ruși privind linia de demarcație în Polonia a celor doi ocupanți. Acest atac a încălcat mai multe tratate la care URSS era parte. Pe 3 septembrie, Marea Britanie și Franța au declarat război Germaniei, însă nu au reușit să acorde Poloniei un sprijin substanțial. Au avut loc doar confruntări sporadice la granița dintre Franța și Germania. Pactul dintre Germania și URSS s-a destrămat odată cu atacarea URSS de către Germania în 21 iunie 1941, atacul desfășurându-se pe un front larg, de la Marea Baltică în nord până la Marea Neagră în sus.

De la Marea Unire din anul 1918, până în pragul celui de-al Doilea Război Mondial, România a încercat fără succes să obțină recunoașterea de către URSS a unirii Basarabiei cu țara mamă. La 16.06.1940, Franța semnează armistițiul cu invadatorii, Germania. Astfel se prăbușește sistemul internațional constituit după Primul Război Mondial, la Conferința de Pace de la Paris, care garanta securitatea colectivă europeană, atât cât Franța și Marea Britanie urmau să joace rolul principal în protejarea acestuia. Ca atare, România a mizat pe Germania în a fi sprijinită să nu piardă Transilvania în favoarea Ungariei. La 16.06.1940, Pactul Molotov-Ribbentrop între cele două țări conduse de dictatori a impus cedări teritoriale la bunul plac al acestora, care au inclus și teritorii din regatul Român. Basarabia s-a numărat printre regiunile pe care Germania și URSS le-au împărțit prin pactul din 23 august 1938. Prin articolul III al protocolului secret, se stabilea ,,În privința Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifesta pentru Basarabia. Partea germană își declara totalul dezinteres politic față de aceste teritorii.” Imediat după înfrângerea Franței, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, la 26 iunie 1940, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru și din partea Nordică a regiunii Bucovina. Redăm, în continuare, conținutul acestui ultimatum în care se afirma în mod incorect că Basarabia ar fi populată în principiu de ucraineni.

În anul 1918, România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei populate în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.

Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic nu a declarat numai o singură dată și a declarat în fața întregii lumi. Acum când  slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea Sovietică. 

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică, prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice Basarabia.

2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față a URSS și că aceasta va da posibilitatea de a rezolva pe cale pașnică, conflictul prelungit dintre URSS și România.

Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie 1940.

Guvernul României a răspuns că este de acord cu negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme și în dorința de a păstra raporturi pașnice cu URSS cere guvernului sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc întâlnirea delegațiilor ambelor guverne, pentru a lua în discuție Nota Sovietică. La Moscova, V. M. Molotov face cunoscut ambasadorului României Gh. Davidescu, la ora 2.55, că guvernul sovietic este nemulțumit de răspunsul guvernului român ,,deoarece nu se spune direct că primește propunerea guvernului sovietic de a-i restitui neîntârziat Basarabia și partea de nord a Bucovinei.” Cu acest prilej, înmânează lui Gh. Davidescu un nou ultimatum cu următorul conținut :

1. În decurs de patru zile, începând de la ora 14, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupele românești.

2. Trupele sovietice, în același timp, vor ocupa teritoriul Basarabiei și partea de Nord a Bucovinei.

3. În decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice să ocupe următoarele obiective: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă.

4. Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce privește păstrarea și nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive și vagoane, podurilor, depozitelor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegraful.

5. Să se numească o Comisie compusă din reprezentanți ai guvernului român și al guvernului sovietic, câte doi de fiecare parte, pentru lichidarea gestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei și instituțiilor din Basarabia și partea de nord a Bucovinei. Guvernul sovietic insistă ca guvernul regal al României să răspundă propunerilor sus-menționate nu mai târziu de 28 iunie, ora 2 (ora Moscovei).

 Pe 27 iunie, la București, au loc două consilii de coroană pentru a dezbate acest ultimatum. La primul, Carol al II-lea, precum și 11 din cei 26 de membri, doreau apărarea Basarabiei, în timp ce la al doilea doar 6. Guvernul României răspunde astfel că ,,se vede silit să primească condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”, dar solicită prelungirea termenului de evacuare. Molotov răspunde că guvernul sovietic ,,nu poate prelungi termenul începerii evacuării” și că, la ora 14.00, trupele sovietice ,,vor începe înaintarea lor pentru a ocupa cele trei orașe menționate în Notă.” În zorii zilei, înainte de primirea răspunsului din partea guvernului român, trupele sovietice trec Nistrul, în diferite zone, luând poziții de luptă în fața trupelor române. Și astfel s-a înfăptuit ruptul Basarabiei și al Bucovinei de nord de România.

Cadrilaterul sau Dobrogea de Sud a intrat în componența României în anul 1913, în urma Păcii de la București, urmare a războiului statelor balcanice cu Imperiul Otoman. În Primul Război Mondial, pe o perioadă scurtă, Bulgaria a ocupat acest teritoriu. Prin Pacea de la Paris din 1920, se reconfirma apartenența acestui teritoriu la România. În vara anului 1940, beneficiind de sprijinul Germaniei și URSS, guvernul Bulgar și-a intensificat pretențiile revizioniste față de România. La 31 iulie 1940, ambasadorul german în România, W. Fabricius prezenta o Notă ministrului român al Afacerilor Străine, Manoilescu, având ca text: ,,Fuhrer-ul socotește retrocedarea Dobrogei de sud în granițe de la 1913, inclusiv Silistra și Balcicul, ca o soluție extraordinar de loială și de dreaptă, care trebuie acceptată pur și simplu, el a dat bulgarilor sfatul să nu pretindă mai mult, așa ca să nu intre într-un sistem de târgueli cu românii”. Tratativele româno-bulgare pe această temă încep la 19 august 1940. Delegația română a fost formată din Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului Afacerilor Interne, Horia Grigorescu, primarul municipiului Constanța, generalul Gh. Popov comandantul garnizoanei Varna și Henry G. Meitani. Discuțiile durează până în luna septembrie, când generalul Ion Antonescu dă ordin să se iscălească Tratatul. Al. Cretzianu a refuzat a semna tratatul, acesta fiind semnat de Henry G. Meitani. Ion Antonescu a ratificat tratatul de cedare a sud-estului Dobrogei către Bulgaria, la 10 septembrie 1940.

Tratatul de la Craiova are șapte articole, un protocol referitor la aplicarea articolului I privind stabilirea granițelor dintre Bulgaria și România, un acord privind transpunerea în practică a prevederilor articolului III referitor la modalitățile de evacuare și transferare a teritoriului cedat (anexa B), o declarație ce aduce clarificări la articolul 4 al anexei B, un acord privind schimbul de populație (anexa C), un acord financiar (anexa D), precum și trei înțelegeri relative la obligații, pe care și le asumă guvernul Bulgar.  Prin tratatul de la Craiova, Bulgaria a încorporat un teritoriu cu o suprafață de 7.142 kmp, cu o populație de 312.105, din care 118.000 erau români. Din Cadrilater după cedare, s-au refugiat 109.093 de persoane în România.

După tratatul de pace de la Trianon, conceptul politic de revizionism a dominat viața politică a Ungariei, concept bazat pe caracterul așa-zis „nedrept” al tratatului și, ca atare, recuperarea teritoriilor pierdute în perioada interbelică. Propaganda revizionistă s-a desfășurat prin intermediul a peste 70 de așa-zise societăți cultural-științifice și educațional patriotice. La 26 mai 1929, se înființează, la Budapesta, „Unirea Mondială a Maghiarilor”. Cu acest prilej, Istvan Bethlen, prim-ministru al Ungariei, declara: „Atâta vreme cât pe acest pământ va mai trăi un singur ungur; răspunsul nostru la sentința Trianonului nu poate fi altfel decât acela că nu o primim și nu o vom accepta… Nu, nu, niciodată (Nem, nem, sohan)”. Cu toată propaganda desfășurată, politicienii maghiari nu au avut succes în demersurile făcute de a anula tratatul de la Trianon; nu a convins pe nimeni că dezmembrarea Ungariei Mari a fost o nedreptate fundamentală, cum pretindeau aceștia. Ca atare, atenția lor s-a îndreptat spre realizarea de alianțe militare, în particular cu Germania și Italia, cu scopul de a revizui Tratatul de la Trianon. Pe de altă parte, s-au făcut eforturi în a canaliza deziluziile, prin a răspândi ideologia fascistă, soluție imorală, în a rezolva complexul de probleme internaționale și interne în care se afla Ungaria¹.

În acest context, Ungaria s-a sprijinit pe regimurile fasciste din Germania și Italia. În primul arbitraj de la Viena, la 02.11.1938, Ungaria horthistă anexează o parte din Slovacia (Felvidek), iar la mijlocul lunii martie 1939, ocupă Ucraina subcarpatică (Rutenia).

Anul 1940 a fost pentru România un an tragic, în care țara noastră a fost mutilată teritorial. După anexarea Basarabiei, Nordul Bucovinei și a Ținutului Herța, în urma ultimatumului sovietic, cu acordul Germaniei fasciste, la doar două luni a venit și pierderea unei părți din Transilvania, Ardealul de Nord, încorporat Ungariei. Să revedem succesiunea de evenimente care a dus la această tragedie. În luna ianuarie 1940, ministrul de externe al Ungariei, contele Csaky, comunica lui Ciano, ministrului de externe al Italiei, că multe persoane din Ungaria se pronunță pentru ocuparea Transilvaniei. Germania privea cu reținere această acțiune, mai ales datorită interesului legat de resursele de petrol ale României. Negocierile de la Turnu Severin, dispuse de Hitler, privind pretențiile teritoriale ale Ungariei, nu au condus la niciun rezultat. Ca atare, părțile au fost chemate la Viena și obligate să accepte așa-zisul „arbitraj”, de fapt un dictat prin care urma să se desprindă din teritoriul României o suprafață de 43.492 km², cu 2.667.007 locuitori, din care 52% erau români; populația maghiară nedepășind 37%.

Delegația română, formată din ministrul de externe, Mihail Manoilescu, și dr. Valer Pop au ajuns la Viena la 29.08.1940. Aici constată că au fost chemați pentru a lua act de un așa-zis arbitraj, pe care guvernul României ar trebui să îl accepte până la 30.08.1940, ora 22.00, cu privire la Transilvania. Delegației române i s-a comunicat că, dacă nu acceptă soluția propusă de Germania și Italia cu privire la împărțirea Transilvaniei, România va fi atacată și de unguri, și de ruși, urmând ca aceasta să dispară ca stat. La vederea hărții cu suprafața ce urma să fie pierdută de România, ministrul Manoilescu a leșinat.

Harta cu împărțirea Transilvaniei este trimisă la București cu un avion. S-a convocat Consiliul de Coroană, care urma să decidă poziția României. Acesta, pe bază de vot, decide, cu 19 voturi pentru, 16 contra și o abținere, să accepte arbitrajul de la Viena în condițiile în care „România trebuia să aleagă între salvarea ființei politice a statului nostru și posibilitatea dispariției lui”. Maniu, alături de Nicolae Iorga, Mitropolitul Niculescu, George Brătianu și dr. Angelescu, votează împotriva acceptării acestui dictat, în timp ce Vaida Voievod a fost de acord. La Consiliul de Coroană, Iuliu Maniu, cu lacrimi în ochi, spunea: „Protestez în numele Ardealului și Banatului în contra oricăror încercări de a înstrăina părți din Transilvania, Banatul, Maramureșul sau Crișana de la corpul statului nostru”. Totodată, Maniu trimite un amplu memoriu lui Hitler și Mussolini, în care, printre altele, spunea: „Protestez vehement contra sentinței arbitrare care atribuie Ungariei o majoritate de români pentru a îngloba o minoritate de maghiari”. Maniu nu credea că Hitler ar fi fost pregătit pentru o campanie militară contra României și că mizează pe șantaj². Maniu era de părere că „Rezistența României în fața încercării hitleristo-fasciste de a mutila țara este o datorie de onoare a poporului român, care indiferent de consecințe va fi rescrisă în istorie” și continua: „Asupra teritoriului românesc al Transilvaniei nimeni nu are căderea de a decide decât poporul român din Transilvania. Poporul român s-a pronunțat o dată și pentru totdeauna în Adunarea Națională plebiscitară de la 1 decembrie 1918, ținută la Alba Iulia. Forul care a decis că integritatea noastră națională să fie supusă unei hotărâri arbitrare a unor factori ostili intereselor românești nu a avut nici jurisdicția, nici competența de a o face și, în consecință, decizia lor este nulă și neavenită”. Totodată, a lansat un atac la adresa politicii duse de regele Carol II: „În situația tragică în care se află țara românească, s-a ajuns datorită gravelor greșeli pe care le-a făcut Majestatea Sa, sprijinit de unii politicieni inconștienți și servili, care s-au făcut vinovați de dezastrul țării”.

Au loc mari demonstrații ale populației românești atât în orașele aflate în teritoriul cedat, precum Cluj, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Sighet etc., precum și în aproape toate localitățile din țară, contra prevederilor Dictatului de la Viena, pentru păstrarea integrității Statului Român. Aș menționa că orașul Cluj, într-o formă inițială a Dictatului de la Viena, urma să rămână la România. Ca urmare a intervenției fiicei baronului Övary, prietenă cu Ciano, deoarece la Cluj familia Övary avea proprietăți, granița cu România a fost fixată pe dealul Feleac, la 5 km de centrul orașului. În acele zile, se fredona pe melodia Lili Marlene, în vogă la acea vreme, un text cu final fericit; îmi reamintesc doar începutul cântecului: „Într-o zi de vară, cu tristețe grea, mi-a furat maghiarul un colț din țara mea…”

Fără alte mijloace de acțiune contra prevederilor Dictatului de la Viena, la 2 septembrie 1940, Iuliu Maniu participă, la Cluj, la o întâlnire cu personalități apropiate, axate pe acțiunile care pot fi întreprinse în teritoriul ce urma să fie ocupat de Ungaria horthistă, pentru protejarea românilor, necesitatea ca intelectualitatea română să fie prezentă prin acțiuni care să insufle încredere în viitor, inclusiv înființarea unei Organizații care să centralizeze și să conducă aceste acțiuni.

Dictatul de la Viena prevedea ca teritoriul cedat Ungariei să fie predat în mod pașnic în 9 etape și zone, în perioada 5.09.1940  și 13.09.1940, la miezul nopții, pe măsura retragerii armatei române. În 5 septembrie 1940, Miklos Horthy și Pal Teleki, primul-ministru al Ungariei, intrau în Satu Mare, în fruntea unei coloane militare. Proclamația citită la mitingul organizat cu acest prilej jalonează acțiunile ce vor fi întreprinse contra populației românești și incită la ură. „Acum prin prezența noastră la Satu Mare, vă aducem noua libertate, frați unguri. V-ați întors acasă, fraților, la mama voastră, Ungaria. Ați îndurat proba disprețului din partea celui mai crunt dușman, România. De acum înainte vom rămâne împreună pentru totdeauna în Ardeal, pentru că așa au dorit marii conducători Adolf Hitler și Benito Mussolini. Dușmanii Ungariei, românii, trebuie suprimați prin toate mijloacele”.

În zorii zilei de 5 septembrie 1940, prima unitate maghiară din Armata I, care avea un efectiv de 208.000 militari, trece frontiera la Sighet, ajungând până la Ocna Șugatag. La 7 septembrie, armata horthistă intră în Baia Mare, primirea oficială fiind făcută în centrul vechi al orașului de către noile autorități, în frunte cu Alexandru Rakoczi, primul din cei șapte primari pe care i-a avut orașul în timpul ocupației maghiare. Treptat, în perioada următoare, până la 13 septembrie, a fost ocupat întregul teritoriu prevăzut prin Dictatul de la Viena și instalată o administrație maghiară.³ Astfel, pe parcursul a trei luni, în anul 1940, România a avut pierderi teritoriale de aproximativ 100.000 kmp, respectiv o treime din suprafața țării și un minus de 6.800.000 locuitori, însemnând 33 % din populație.

În perioada 4-11 februarie 1945 s-au întâlnit la Yalta în Crimeea, liderii URSS, Marii Britanii și SUA pentru a discuta evoluția confruntărilor militare și organizarea lumii după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Au participat Stalin, Churchill și Roosevelt. Din Protocolul lucrărilor Conferinței de la Crimeea rezultă ca s-au discutat și convenit asupra următoarelor probleme: Organizația Mondială (ONU), Declarația asupra popoarelor eliberate, Dezarmarea Germaniei, Reparații, Mari criminali de război, Frontiera italo-austriacă, Relațiile Bulgaro-Iugoslave, Europa de Sud-Est și respectiv întâlnirea celor trei miniștri de externe.

La 5 septembrie 1940, Winston Churchill declarase în Camera Comunelor ,,Noi nu vom recunoaște schimbările teritoriale care se vor face în timpul războiului mai puțin acelea care vor fi consecința unui acord de înțelegere între părțile interesate.” Această formulare a fost inclusă și în Cartea Atlanticului I, semnată de SUA și Marea Britanie în 1941, la care a aderat și Uniunea Sovietică. Ulterior, pe parcursul discuțiilor de la Yalta s-a adoptat ideea potrivit căreia granița dintre Romania și URSS a fost stabilită pe baza: ,,convenției româno-sovietice din 28 iunie 1940”. În realitate nu a existat o asemenea convenție, cum deja a fost prezentat, Basarabia și nordul Bucovinei au fost ocupate de armata sovietică în urma unor note ultimative. Astfel șefii de state prezenți s-au făcut părtași la un fals istoric, susținând pactul Molotov-Ribbentrop pe care-l condamnaseră cu vehemență la vremea respectivă.

O problemă importantă a fost și soarta Poloniei, Stalin dorind să păstreze estul Poloniei, ocupat de ruși în acord cu  pactul Ribbentrop-Molotov, compensând statul polonez prin extinderea frontierelor sale în vest. Stalin a justificat această acțiune spunând: Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu ci și una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și de moarte.” Cum se aseamănă aceste afirmații cu declarațiile făcute de Rusia în zilele noastre! Stalin a promis alegeri libere în Polonia, însă nu s-a ținut de cuvânt. Alegerile din 1949 au fost puternic contestate și considerate frauduloase.

Premierul britanic în discuția avută cu I. V. Stalin la Moscova în ziua de 9 octombrie 1944, i-a propus acestuia împărțirea sferelor de influență în Europa de est spunând ,,să nu ne certăm pentru nimicuri”. La România a scris URSS-90%, alții-10 %, Iugoslavia 50 %-50 %, Ungaria 50 %-50 % iar Grecia 10 %-90 %. Prin alții se înțelege SUA și Marea Britanie. Yalta a reprezentat o decepție pentru multe popoare, în care liderii lumii au împărțit, în spatele ușilor închise, teritorii și resurse, iar în public vorbesc despre democrație și libertate. Întâlnim și astăzi situații similare?

Poate altfel ar fi fost situația dacă puterile occidentale nu ar fi fost de acord cu ruptul teritorial suferit de Cehoslovacia în 1938, prin Tratatul de la Munchen și pe această cale ar fi blocat încă de la început expansiunea Germaniei naziste. Ciclicitatea istoriei este un fapt de necontestat, în repetate rânduri, aceia care au ignorat lecțiile trecutului au fost sancționați de istorie și dați uitării. Și Ucraina avea în 2014 frontierele garantate de tratate internaționale. Acest lucru nu i-a folosit la nimic când Rusia a ocupat peninsula Crimeea. Protestele guvernului ucrainean au rămas fără ecou în Occident, similar cu ce s-a întâmplat în regiunea sudetă în anul 1938.

 2. Ardealul de Nord în perioada războiului

Populația românească a avut mult de suferit chiar din primele zile ale ocupației horthiste, care coincide cu perioada de desfășurare a războiului. Aproape nu a existat comună sau oraș din Nordul Transilvaniei care să nu fi dat tribut de sânge. În primele ore ale zilei de 5 septembrie 1940, au fost măcelăriți țărani români care trăiau în localitățile Ianculești, Marna, Scărișoara Nouă, Horea, Lucăceni, Dacia, Paulean, Traian, Gelu, Baba Novac, Tirean etc. În aceste localități, situate în apropiere de Carei, au fost împroprietăriți locuitori din Munții Apuseni, ca urmare a reformei agrare din 1920. Locuitorii români din aceste comune au fost expulzați. Este greu chiar și de enumerat crimele și maltratările la care a fost supusă populația românească, menționând doar unele precum Treznea, Ip, Ciumarna, Șimleul Silvaniei, Zalău, Cămara, Cosminul de Sus, Huedin, Cluj, Mureșenii de Câmpie, Catina, Zăbabu, Brețca, Sărmaș, Prundul Bârgăului, Moisei. Au excelat prin cruzimea lor crimele și maltratările în localitățile menționate. La Târgu Mureș nu a rămas nicio casă locuită de români care să nu aibă geamuri sparte sau se striga „la ștreang cu popa valah”. ⁴ În apropiere de Mureșul de Câmpie, au fost omorâte familiile preotului și învățătorului; la Ungheni preotul și 60 de țărani au fost bătuți crunt, unii dintre aceștia decedând. În raportul protopopului din Baia Mare către episcopul Alexandru Rusu sunt menționate localitățile în care au avut loc violențe, arestări și ucideri, precum Baia Mare, Satu Mare, Oaș, Seini, Dumbrăvița. Au fost români omorâți la Bozânta Mare, Bozânta Mică, Bușag, Cicârlău, Groși, Mocira, Satu Nou de Sus, Buzești, Moisei etc. Doar în perioada 5 septembrie 1940 - 1 noiembrie 1941 sunt menționate 919 omoruri, 1.126 de schingiuiri, 4.126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 525 devastări colective și individuale, precum și 218.919 expulzări ale românilor. Lozincile strigate în acele vremuri: Horty-Csaki-Teleki, minden olah megyen ki (toți românii să plece) sau büdos olah (român împuțit) sunt edificatoare pentru starea de spirit a populației maghiare, inoculată de regimul horthist.

Odată cu ocuparea Transilvaniei de Nord de trupele horthiste, se organizează, la Cluj, „Comunitatea Națională a Românilor din Nordul Transilvaniei”, formațiunea organizatorică conducătoare legală a populației românești din teritoriul căzut sub ocupația maghiară. Aceasta începe să funcționeze legal cu 14 septembrie 1940. În nucleul organizatoric al acesteia au intrat pentru început Emil Hațieganu, Aurel Socol, dr. Alexandru Lupan, dr. Liviu Telea, avocat Vasile Hossu, ing. Burzo Teodor, Gheorghe Giurgiu, precum și episcopii Nicolae Colan și Iuliu Hossu. În fruntea acestei organizații a fost desemnat Emil Hațieganu.⁵ În perioada următoare, s-au constituit filiale ale organizației în județe din Ardealul de Nord, precum cea de la Bistrița, din  07.03.1942, în prezența lui Iuliu Hațieganu.

Comunitatea Națională a Românilor (CNR) a organizat consfătuiri, a întocmit lista nedreptăților suferite de populația românească, a făcut recensământul celor rămași. Deoarece nu s-a aprobat să ducă o activitate politică legală, a depus eforturi pentru mobilizarea românilor în cadrul organizațiilor cultural-religioase și economice. Au fost create formații artistice, coruri, echipe de teatru, echipe culturale, s-au înființat cooperative și organizații de credit. Prin episcopii aflați în nucleul organizatoric al CNR, s-au primit de la preoți informații cu privire la nedreptățile, asupririle și crimele înfăptuite de autoritățile maghiare sau organizațiile paramilitare. Multe din aceste rapoarte, ca cele trimise de vicarul Iosif Pop din Târgu Mureș, se află în Arhivele Statului - Cluj. Față de multitudinea și diversitatea formelor de asuprire a populației românești, Conducerea Comunității Naționale a Românilor a solicitat o audiență în timpul vizitei la Cluj a lui Miklos Horthy și a primului-ministru, Pal Teleki. La audiența cu primul-ministru maghiar, ținută la 17 septembrie 1940, ora 19.00, în Sala Mică a Primăriei Cluj, au participat Emil Hațieganu, Liviu Telea, Vasile Hossu, Teodor Burzo, precum și episcopii Iuliu Hossu și Nicolae Colan. Cu acest prilej, participanții au reclamat omorurile petrecute la Ip și Treznea, precum și alte atrocități săvârșite de ocupanți asupra populației românești. Răspunsul primului-ministru a fost „Nincs lakodalom kézeles mélkül” („nu există nuntă fără înjunghieri”). Răspunsul arată complicitatea autorităților maghiare în săvârșirea crimelor, a modului cum ea fost tratată populația de origine română. Episcopul Iuliu Hossu a răspuns lui Teleki, „la noi nunțile nu se fac ca oamenii să se înjunghie”.

O preocupare majoră a autorităților horthiste a constituit-o cea a justificării apartenenței Ardealului de Nord la Ungaria, precum și modificarea componenței etnice a acestui teritoriu. Pentru aceasta s-a folosit o gamă largă de metode. Să trecem în revistă unele dintre acestea:

1. În contextul politic din anul 1940 s-a elaborat teza potrivit căreia, din punct de vedere istoric, etno-demografic, economic sau geografic, spațiul transilvan ar fi divizat într-o parte de Nord, care ar fi „ungurească”, cel puțin până în sec. al XVI-lea, și o parte de sud, reprezentând restul. În partea de Nord, populația de origine maghiară a scăzut numeric, ca urmare a războaielor antiotomane și antihabsburgice, concomitent cu popularea acestui spațiu cu așa-numiții „emigranți românești târzii”, fapt ce a condus la modificarea structurii etnice. Această teză este expusă de contele Pal Teleki, în anul 1940, în volumul Siebenbürgen⁶ și preluată de istoricul Laszlo Makkai în lucrarea Istoria Transilvaniei, ediția în limba maghiară, 1944, respectiv franceză: „Histoire de Transylvanie”, 1946.⁷ Falsitatea teoriei este evidentă, componenta etnică românească pe acest spațiu fiind majoritară încă din primele recensăminte ale populației, ca cel din 1553^8,9, sau faptul că anumite regiuni, precum Maramureșul, au avut de-a lungul anilor o componență etnică pur românească. Pe de altă parte, armata din Transilvania era constituită în majoritate din persoane de origine română, după cum rezultă din listele cu mica nobilime, care era obligată să participe la războaie, majoritate români, precum și din diplomele acordate de principii Transilvaniei¹⁰ pentru fapte de vitejie. Infiltrațiile alogene în Maramureș au avut loc în general după sec. al XVI-lea.

2. Maghiarizarea numelor de familie sau botez de către organele de stare civilă. Pentru aceasta, se readuc pe ordinea zilei prevederile prezentate în lucrarea „Cum să ne maghiarizăm numele” de Simon Telkes¹¹, pusă la dispoziția funcționarilor publici de stare civilă. Edificator pentru această acțiune îl constituie un text pe care îl găsim la începutul lucrării: „Așa cum prin botez creștinul devine membrul comunității creștine, tot așa, prin maghiarizarea numelui de familie (botez), prin botez național, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în rândul adevăraților fii ai națiunii… iar maghiarizarea numelui îl face maghiar”.

3. Desfășurarea procesului de învățământ doar în limba maghiară. În caietele de note ale elevilor trebuia menționat dacă cunoșteau limba maghiară, învățătorii având termene pentru ca această limbă să fie cunoscută de copii. Au rămas doar câteva școli confesionale în care învățământul se făcea și în limba română (școli primare la Năsăud, Gherla, Cluj, Oradea, Școala pedagogică de fete Gherla și Facultatea de Teologie Greco-Catolică), funcționând cu sprijinul Vaticanului. Cu prilejul inspecțiilor școlare, elevii erau sancționați dacă nu cunoșteau limba maghiară (bătăi, tuns etc.)¹². Pe prima pagină a carnetului de elev, trebuia de menționat dacă cunoaște limba maghiară. Locuitorii satelor românești solicită în mai multe rânduri dezvoltarea unei rețele de școli elementare confesionale, după modelul celor patru existente. Spre exemplu, în județul Cluj au fost 80 de localități în care comunitățile locale, alături de episcopi, au solicitat înființarea de școli confesionale în limba română (56 greco-catolice și 25 ortodoxe). Cu toate intervențiile celor doi episcopi români, aceste doleanțe au fost refuzate.

4. Expulzările masive ale populației de origine română.

O statistică vizând perioada 1.09.1940-.1.12.1943 indică un total de 218.919 persoane expulzate. Acestora li s-au adăugat numeroșii refugiați care și-au părăsit locuințele de domiciliu de teama noii administrații maghiare. Au fost concediați funcționari publici de origine română, inclusiv cei căsătoriți cu persoane de origine maghiară.¹⁴

5. Au fost transferați din Ungaria, în Transilvania de Nord, în jur de 300-400.000 de persoane, funcționari publici, armată, jandarmerie, din sfera comerțului sau industrie. În vederea stabilirii definitive în Ardealul de Nord s-au confiscat terenuri intravilane, parcelate, pentru construcția de case, în orașe precum Cluj, Oradea, Târgu-Mureș. Edificatoare pentru această acțiune se constituie Nota Memorativă a Delegației Maghiare la Conferința de Pace de la Paris, înmânată delegației Uniunii Sovietice (la 8 persoane), printre care Molotov, Vâșinski, Kavtaradze, Lavrov, privind situația creată de guvernul român, cu referire la drepturile cetățenești a unor categorii de unguri din Transilvania.¹⁵ În această notă se reclamă „situația a câtorva sute de mii de unguri cărora guvernul român le refuză dreptul la cetățenie, și anume persoane cărora li s-a refuzat cetățenia română în perioada 1918-1940 și, respectiv, persoane care au fost private de dreptul la cetățenia română în urma unor măsuri luate în perioada armistițiului”. La 17.09.1946, A.A. Lavrov l-a invitat la o discuție pe această temă pe ministrul justiției, Pătrășcanu, căruia i s-a cerut să motiveze decizia României de expulzare a 300-400.000 de unguri din Transilvania. Pătrășcanu îl înștiințează că această acțiune este conformă cu Legea privind cetățenia locuitorilor din Transilvania de Nord, publicate la 4.04.1945, cu referire la cetățenia persoanelor sosite în Transilvania de Nord după arbitrajul de la Viena. Pătrășcanu precizează că „Guvernul român nu intenționează să le ofere acestor persoane cetățenia română și domiciliul în România, deoarece astfel s-ar schimba raportul dintre elementele etnice din Transilvania în folosul Ungariei și ar favoriza propaganda revizionismului maghiar”.

6. Un element puțin cunoscut îl constituie acțiunile de maghiarizare a copiilor români orfani, prin dislocarea acestora în Ungaria, respectiv transferul în Transilvania de Nord a copiilor maghiari care și-au pierdut părinții.¹⁶ Prin Nota Verbală nr. 23057/ 9.07.1948, Legația R.P.U. la București „solicită ca MAE român să intervină pe lângă autoritățile competente ca… un număr de 319 copii cetățeni români, internați în orfelinatele din Ungaria, să fie schimbați prin punctul de frontieră Kötegyan, cu 618 copii cetățeni unguri”. În Nota Verbală, totodată, se menționează: „În timpul războiului în Ardealul de Nord, copiii români rămași fără părinți au fost centralizați în orfelinatele maghiare și în majoritatea cazurilor transportați în Ungaria propriu-zisă. Copiii în această situație, din Ungaria, au fost transportați pe teritoriul Ardealului de Nord și împrăștiați la diferiți cetățeni care au devenit părinți crescători”. Copii unguri au fost dați spre îngrijire la familii din județele Bihor, Cluj și Mureș, și nu în secuime, unde populația maghiară era majoritară. Motivul este clar: se avea în vedere schimbarea structurii etnice a populației din unele județe, iar copiii români trimiși în Ungaria să fie maghiarizați.

7. Au fost dărâmate biserici românești. În comunele din jurul Odorheiului au fost demolate 12 biserici greco-catolice sau ortodoxe. Baronul Aczel a dispus dărâmarea bisericii greco-catolice din Pănet⁴. A fost demolată monumentala biserică din Ditrău, cu o înălțime de 50 m. Folosind intimidarea, au fost desființate parohii românești din secuime. Nu au scăpat de demolare nici monumente precum cele de la Târgu Mureș, Cluj, Târgu Lăpuș etc.

Va urma.

REFERINȚE

1. S.B. Vardy, Hungarian Studies Review, 8, 21 (1985);

2. Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, Cărturești, 2014;

3. Ianos Csima, Contribuții în studierea organizării și activității războinice a armatei (titlu tradus din limba maghiară), Budapesta, 1961;

4. Iosif Pop, Credință și Apostolat. Memorii, Fundația Culturală Vasile Netea, Târgu Mureș, 2004;

5. Ziarul Timpul, 11 septembrie 1940;

6. P. Graf Teleki, Sieberbürgen, Budapest, Athenaeum, 1940;

7. Laszlo Makkai, Erdély történek, Budapest 1944 și Histoire de Transilvanie, Budapest - Paris, 1946;

8. D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în sec. XVI, București, 1962;

9. N. Edroiu, Teza ungară a celor „două jumătăți” ale Transilvaniei, Editura Ardealul, Cluj-Napoca, 2012;

10. Ioan Mihali de Apșa, Diplome Maramureșene, sec. XIV și sec. XV, Editura Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 2009;

11. Simon Telkes, Cum să ne maghiarizăm numele de familie, Budapest, 1898, traducere în limba română, 2016;

12. Viorel Pop, Popas la borna 80, Editura Enesis, Baia Mare, 2017;

13. Arhivele Statului, Cluj, Fond Prefectura Județului Cluj, Acte confidențiale ale prefectului, dosar 3, cota 274, 1941;

14. Gh. Zaharia și colab., Rezistența antifascistă în partea de nord a Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971;

15. O. Vințeler (redactor), Problema Transilvană, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, Nota nr. 115/17.09.1946;