Popa Iuăn

În biserica de lemn din vârful dealului, popa Iuăn îşi terminase liturghia.
Ieşind din altar prin uşile împărăteşti, popa se pregătea să le mai spună ceva enoriaşilor din faţa lui.
Cu capetele descoperite şi plecate, îl aşteptau ca-ntotdeauna, după terminarea slujbei duminicale. Ce să le spună? Ce predică să le ţină? Doar trebuia să le zică ceva ce nu le mai spu­sese. Şi după ce mai tuşi o dată, de parcă-ar fi vrut să-şi dreagă glasul, începu:
- Oameni buni! Dreptcredin­cio­şilor creştini! Azi
noapte, neputând dormi cum trebuie şi tot întorcându-mă de pe-o parte pe alta, m-aud strigat de un glas pe care cred că numai Moise l-a auzit când le-a adus jidovilor Tablele Legilor de pe muntele unde i le-a dat chiar Bunul Dumnezeu: „Părinte Iuane! Părinte Iuane! Ce fac oile Mele?”. Speriat de ce auzisem, am sărit din pat ca ars şi-i trag un Habt Acht de mi-au trosnit călcâiele, deşi nu eram încălţat. Cine era înaintea mea? Bunul Dumnezeu! Şi am zis un „Să trăiţi, Doamne!”, că, de… era El şi eu doar un nemernic slujitor al Lui. El însă, tot poruncitor: „Părinte Iuane! Părinte Iuane! Ce fac oile Mele?” şi eu, cam încurcat, că eram aşa dezbrăcat în faţa Lui, i-am răspuns: „Care oi, Doamne? Că mie mi-ai dat numai berbeci, la cât îs de tari de cap!”. nu ştiu ce m-a apucat de I-am spus aşa, dar aşa am zis. Iar El… ia-L de unde nu-i! dispăruse şi nu ştiam unde şi de ce…
-    Ştim noi, părinte, că nu de­gea­ba suntem noi păcătoşi şi tari de cap ca berbecii! – strigară atunci, într-un glas, cei din faţa lui.
Şi popa Iuăn, închipuindu-şi ce voiau credincioşii să spună, îşi încheie predica intrând în altar prin aceleaşi uşi prin care apăruse.
Aplecat gânditor, cu mâinile sprijinite de masa altarului, mai stătu până se goli biserica şi apoi ieşi şi el, doar în reverenda care-i acoperea picioarele până la vârful cizmelor. Era ca un snop de trifoi uscat, luat de vânt şi-mprăştiat pe toate holdele, sau mai curând pe-o vale de la picioarele colinei unde văzuse că o femeie îşi spăla pânza proaspăt ţesută-n Câşlegi.
„Ce privelişte şi ce oameni!”, îşi zise popa. Trist, dar ce să le fac? Degeaba le spun să respecte ziua Domnului, că ei tot ce vor fac. Şi-n loc să lucreze şase zile şi a şaptea s-o serbeze, uite că ei spală, sapă, cară sau cine ştie pe unde umblă…
Şi pe mine mă întreabă Domnul ce-I fac oile? Care oi, Doamne, când ăşti-a ca berbecii când se bat cap în cap şi încăpăţânaţi pân’ la Tine, Doamne? Şi eu… singur cu ei. Ajută-mă, că nu mai ştiu ce să fac! Uite cum şi femeia asta spală şi lucră-n sărbătoare…”
Se căina popa de ce şi cum nu-i înţeles de oameni şi de ce nu poate s-o scoată la capăt cu păcătoşii. Ba uneori se gândea chiar să renunţe, să-i lase-n pace şi-n plata Domnului şi să plece. Dar unde şi cum, că Dumnezeu îl găsea şi-n vise!
Aşa-l munceau gândurile şi când ajunse lângă femeia care spăla, nu se putut stăpâni şi izbucni:
-    Mărie! Ce spun eu la biserică şi ce faceţi voi? Vă vedeţi doar de ale voastre! Nu găseai şi tu altă zi să speli? Doar în sărbătoare? Of, of, Doamne! Mai că-mi vine să vă las, că degeaba vă tot bat la cap!
-    Ştii ce, părinte? – îi răspunse femeia scoţându-şi mâinile din apă.
Nu-i bine ce ai de gând, să ne laşi în plata Domnului. Păi, vezi dumneata pânzele astea ale mele?
-    Ba le văd! – zise popa, ciudos.
-    Ce culoare au acum?
-    Cum ce culoare? Galbele sau albe.
-    Nu, nici galbene, nici albe, ci cumva între. Pentru că prima dată când le-am băgat în apă, după ce le ţesusem la război, erau galbene. A doua oară, spălate, erau tot galbene, dar nu ca la-nceput. A treia oară, mai albe, dar nu de tot. A patra oară, acum, mai că-s albe; aproape că nu mai e gălbeaţă pe ele. A cincea oară, or să fie albe de tot.
-    Şi ce-i cu asta? – întrebă popa, nedumerit de ce voia femeia să spună.
-    Asta-i, părinte! Noi suntem cum suntem: galbeni de păcate. Şi dumneata, tot predicându-ne de una, de alta, încerci să ne speli de ele, să ne albeşti. Nu izbuteşti o dată, dar a doua, a treia sau a patra oară, dac-o ţii cu predicile, să vezi ce albi ne-om face; ca pânza asta. Aşa că dumneata dă-i înainte cu ce ştii şi vedem noi…!
Şi părintele pricepu ce pricepu, iar Dumnezeu nu i se mai arătă în vis niciodată, ca să-l întrebe ce-i fac oile.