Pavăl Moțu

S-o scoți la capăt cu Pavăl Moțu nu era greu, dar nici să te afli în treabă cu el nu era prea ușor.
I se spunea Pavăl, după numele sfântului în care crezuseră părinții, moșii și strămoșii, precum și stră-strămoșii moșilor lui. Că erau creștini de când se știau la poalele Bihariei.
Și dacă se pricepea Pavăl să facă ceva, acelea erau buțile, butoaiele și cofele din care toți din jurul munților albi mâncau brânză și beau vinars de prune, de mere, de pere și de coarne. Și de orice mustea dulce prin ogrăzile celor de pe cele trei Crișuri.
El cioplea doagele și tot el le și-nchega în cercuri de alun pe care nu le-ar fi putut desface decât blestemele celor ce urau băutura. Și tot el le și repara, dacă se stricau, mâncate de viermi și de cari.
Pentru asta, însă, trebuia să umble, să treacă munți și văi, păduri de fagi și de brazi și multe ogrăzi de sărăntoci care nu mâncau pe săturate decât la Paști și la Crăciun. Și le trecea pe toate, mai ales toamna. Dar nu oricum, ci numai pe jos și niciodată-n căruță sau pe roatele vreunui car tras de vreo rumegătoare. Pentru că tot el zicea tuturor, în gura mare, că  dacă Dumnezeu i-a dat omului două picioare și nu patru, o făcuse ca să umble cu ele pe jos și nu pe roate sau pe aripi, zburând ca păsările călătoare.
Și mai zicea el ceva celor care-l întrebau de ce nu era și el ca alți oameni. Pentru c-așa-l făcuse Cine-l făcuse, nu ca pe alții, ci ca pe Sine Însuși. Și credea în asta cu toată puterea cu care-și încercuia tot ce lucra. Așa că nu era nimeni care să-l poată strămuta sau scoate dintr-ale lui și nimeni care să fi putut crede că-n veșmântul lui ca vai de lume se ascundea un om împotriva căruia nimeni n-ar fi putut face ceva pidosnic.
De lucrat, lucra – tot după vorba lui – numai plin pe gol. Adică, pentru fiecare vas făcut de mâna lui, cerea atâtea grăunțe de grâu sau de secară câte-ncăpeau în el: hrana dusă pe jos celor ce-l așteptau flămânzi acasă.
Iar dacă cuiva i se părea că cere cam mult, mai ales dac-ar fi fost vorba de umplutul unor buți de câteva sute sau mii de litri, el zicea:
- Ți se pare mult, taică? Atunci facem așa: îmi dai câte grăunțe vrei dumneata, dar mi le aduci acasă, pe jos, ca să-mi saturi flămânzii pe care-i am acolo. Bineee?
Dar cine să se-nvoiască? Mai ales că nimeni nu știa câți are el de hrănit, unde stă, pe ce coclauri, în care cătun sau pe ce vale. Și, mai ales, să ducă pe jos sacul în spinare! Iar dacă nimeni nu se învoia cu el în asemenea condiții, rămânea ca târgul ori să nu fie făcut, ori – dacă totuși se-ncheia – se făcea numai „plin pe golul vasului”, așa cum fusese vorba de la bun început.
Duminica, însă, când nu lucra sau ducea grăunțele acasă, începeau discuțiile între oameni:
- Cu mersul lui doar pe jos și cu sacu-n spinare, o fi omul acesta bun meșter, da ori e nebun, ori prost de dă-n gropi. Auzi! Să bați drumul numai cu piciorul, când sunt atâția cai, boi, căruțe, mașini, trenuri și avioane, cu câte roți sau aripi vrei; să te-ncăpățânezi să umbli doar cu cele două picioare!
- De ce nu și-n patru? – i-a zis unul mai șmecher, într-o zi.
La care Pavăl a și sărit pe dată:
- Ce te privește pe tine? Așa umblai și tu cândva!
- Păi ziceam și eu că tare ești de ne-nțeles pentru noi, ăștialalți.
- Adică ce nu-nțelegeți?
- Păi, de ce nu umbli și tu ca noi toți, cu tot ce mișcă mai ușor și mai iute, ca s-ajungi mai degrabă unde ai treabă; mai ales dacă zici că te-așteaptă acasă flămânzii pe care-i ai pe cap.
- Pentru că nu se cade.
- Ce nu se cade? Că, dac-ar umbla toată lumea ca tine, unde s-ar ajunge?
- Mai întâi, să poată umbla ca mine; iar dacă poate, atunci s-ar putea ajunge la o altă înțelegere între oameni.
- Adică așa cum ne-nțelegem noi acum, nu-i bine?
- Nu, deloc. Că uite: când vă cer eu să-mi dați cât vă cer pentru ce lucrez, voi ziceți că-i prea mult, că-ncolo și-ncoace – și câte altele.
- Dar asta-i târguiala. Ce ne-am face dacă i-am da fiecăruia cât cere? Am ajunge la sapă de lemn, ca tine, încă și mai sărăntoci decât suntem.
- Aș! Că mult vă cer eu din sărăcia pe care-o aveți? Nu cer decât ce mi se cuvine pentru munca mea. Și voi… nu! Voi vreți să-mi dați cât mai puțin, ca vouă să vă rămână cât mai mult. Că după asta umblați: după mult și apoi după și mai mult, și din ce în ce mai iute și mai mult, până s-aveți totul, nu-i așa?
- Păi, dac-așa-i mersul lumii, atunci ce-i rău în asta?
- Rea-i iuțeala, graba după care din ce în ce mai mult. Lăcomia! Ăsta-i răul cel mai mare al vostru.
- Și tu ce faci ca să ne vii de hac? Umbli pe jos?
- Pe jos și mai încet. Umblu după din ce în ce mai puținul pe care vi-l cer, ca să am ce da de mâncare alor mei.
- Și-i bine așa?
- Din ce în ce mai bine. Mai bine cu puținul pe care vi-l cer și pentru care vă târguiți atâta, decât cu multul de care nu vă mai săturați.
- Și dacă am face toți ca tine, unde-am ajunge?
- Unde ajung și eu, mergând numai pe jos!
- Și atunci, să facem și noi așa: să umblăm de unii singuri și pe jos?
- Ba chiar și ceva mai încet! – ținu Pavăl să atragă încă o dată atenția șme­cherului care nu pricepea de ce graba strică atât de mult treburile. Și dac-o să puteți… - mai adăugă el, ca să fie bine înțeles.
- Auzi, mă frate! – îi spuse atunci un altul șmecherului care se luase-n vorbă cu Pavăl. Lasă-l, că n-o s-o scoți la capăt cu el! Nu te ține cureaua pentru-așa ceva. Auzi! Să nu putem noi să facem ca el, să mergem pe jos și mai încet… Ce legătură poate avea socoteala cu-ncetineala? Zău așa! Că noi n-am putea? Ba am prea putea, Pavăle! Și-ncă cum…
- Ba n-ați putea, frate, punem rămășag?
Și Pavăl încheie discuția cu o altă propunere decât „plinul pe gol” din cofele făcute de el: cea a mersului pe jos, pentru a ajunge cât mai încet la ceea ce-i prea mult…